Există ceva diferit în ultima zi a unui festival. Nu este mai puțină energie. Nici mai puțin entuziasm. Este doar conștientizarea discretă că fiecare concert, fiecare drum dintre scene și fiecare pauză pentru o cafea sau o sticlă cu apă se apropie de final. După trei zile petrecute la Ekebergsletta, totul devenise deja firesc. Autobuzul din fața gării Oslo S, urcarea spre intrarea festivalului, zâmbetele voluntarilor și primele acorduri care se auzeau dinspre scene făceau parte dintr-o rutină pe care, fără să ne dăm seama, ajunseserăm să o considerăm normală.
Și poate tocmai de aceea ultima zi are un gust aparte. Știi că vei pleca, și începi să apreciezi lucrurile pe care, în prima zi, nici măcar nu le observai.
Încă o zi, aceeași comunitate
Înainte ca muzica să preia din nou controlul asupra festivalului, ne-am plimbat fără grabă prin zona dintre scene. Oamenii își ocupau locurile pe iarbă, voluntarii îndrumau participanții cu aceeași răbdare ca în prima zi, iar pe ecrane apăreau din nou mesajele devenite deja familiare despre hidratare și siguranță.În mod curios, nimic nu părea obosit. Nici organizarea. Nici atmosfera. Nici oamenii. După patru zile și zeci de mii de participanți, festivalul continua să funcționeze cu aceeași naturalețe ca în ziua deschiderii.
Cred că acesta este unul dintre cele mai mari merite ale echipei Tons of Rock. Organizarea nu încearcă niciodată să iasă în evidență. Pur și simplu funcționează. Iar atunci când un mecanism atât de complex devine aproape invizibil pentru cei care îl folosesc, înseamnă că și-a atins scopul.
Pain și căldura care nu iartă pe nimeni
Ziua a început cu Pain, trupa condusă de Peter Tägtgren, într-o căldură care ajunsese deja greu de ignorat.Aproape 27 °C la Oslo poate nu par mult pentru cineva obișnuit cu verile din România, dar într-un festival în aer liber, după trei zile de alergat între scene, fiecare grad în plus se simte. Cu atât mai impresionant a fost faptul că Peter a urcat pe scenă într-o haină groasă de blană, de parcă vremea ar fi fost o simplă sugestie, nu o realitate.
Pain au sunat excelent. Industrial metal-ul lor are acea combinație de greutate și accesibilitate care funcționează foarte bine în festivaluri, iar publicul a intrat rapid în atmosferă. Chiar și în plin soare, trupa a livrat un concert energic, solid și mult mai potrivit pentru începutul zilei decât m-aș fi așteptat.
Ego Kill Talent și începutul de la Moonlight
În paralel, Moonlight Stage își începea ultima zi cu nume care au adus un alt tip de energie. Ego Kill Talent au deschis zona cu alternative rock energic și o prestație dinamică, potrivită pentru primele ore ale zilei. Sunt genul de trupă care funcționează bine live tocmai pentru că nu stă pe loc, iar într-un festival în care publicul se adună treptat în fața scenelor, o astfel de deschidere contează.
D-D-R și umorul unei scene locale
Pe scena principală a urmat D-D-R, un proiect care traduce într-un fel piesele DDE în limba germană, combinând momente de fanfară, rock și umor local.Pentru cineva care nu cunoaște nici norvegiana, nici germana, multe glume au trecut, inevitabil, pe lângă mine. Totuși, atmosfera din jur era suficientă pentru a înțelege că publicul se bucura de moment. Uneori, un concert de festival funcționează chiar și atunci când nu prinzi toate referințele. Îți dai seama din reacțiile oamenilor, din râsete și din felul în care scena devine pentru câteva zeci de minute o sărbătoare locală.
Tons of Rock are această calitate de a alterna firesc între nume internaționale uriașe și momente profund legate de cultura norvegiană.
Black Label Society și greutatea riffurilor
Apoi au urmat Black Label Society, cu Zakk Wylde în rolul principal. Trupa sună mai bine ca niciodată, iar riffurile acelea groase, apăsate, construite parcă pentru motociclete, baruri întunecate și festivaluri mari au umplut rapid Vampire Stage. Am putut asculta piese celebre precum Funeral Bell, A Love Unreal, No More Tears și Fire It Up, iar publicul a reacționat exact cum te-ai aștepta la un concert Black Label Society: cu mult headbanging și zâmbete largi.Zakk Wylde rămâne o prezență imposibil de ignorat. Chiar și înainte să cânte prima notă, știi că urmează un concert construit în jurul chitarei și, uneori, asta este tot ce îți dorești.
Gaerea - întuneric în plină zi
Pe Moonlight Stage, trupa Gaerea a adus una dintre cele mai intense atmosfere ale zilei. Formația portugheză se află în plină ascensiune, iar fiecare apariție live pare să confirme că nu este vorba doar despre hype. Sunetul a fost foarte bun, energia de pe scenă excelentă, iar prezența lor mascată creează acel tip de tensiune care funcționează chiar și atunci când lumina zilei încearcă să îți amintească faptul că ești totuși într-un festival de vară.Este greu să creezi întuneric în plină zi. Gaerea a reușit.
Sepultura - ultimul salut în Norvegia
Pe scena principală, Sepultura și-au făcut prezența cu ceea ce avea să fie ultimul lor show în Norvegia.Există o încărcătură specială atunci când știi că vezi o trupă pentru ultima dată într-un anumit loc. Nu este doar un concert. Este și un mic act de închidere.
Sepultura au adus energia pe care o aștepți de la ei: riffuri tăioase, ritmuri tribale, mosh pit-uri, crowd surfing și un public gata să consume fiecare minut. În fața scenei, oamenii s-au mișcat aproape fără oprire, iar energia concertului a arătat încă o dată de ce trupa rămâne un nume fundamental al metalului.
A fost un show puternic, intens și exact așa cum ar trebui să fie un ultim salut: fără nostalgie excesivă, dar cu toată forța acumulată în decenii de muzică.
Gatecreeper - maratonul extrem de la Moonlight
Ultima zi a fost, pentru Moonlight Stage, și un mic maraton dedicat fanilor de death metal și sonorități extreme.După atmosfera apăsătoare creată de Gaerea, Gatecreeper au dus scena într-o zonă de death metal old-school, cu riffuri murdare, grele și directe. Este genul de trupă care nu are nevoie de artificii pentru a suna masiv. Îți oferă exact ceea ce promite: greutate, agresivitate și un public care răspunde prin headbanging.
Leprous și emoția de acasă
Există întotdeauna un concert care are o încărcătură aparte pentru publicul local. În acest an, unul dintre acestea a fost Leprous.Eram curioasă să văd cum sună în țara lor și nu au dezamăgit. Einar Solberg se concentrează acum și mai mult pe voce, iar noua prezență la clape completează foarte bine direcția actuală a trupei. Concertul a fost precis, intens și construit pe acel echilibru fragil dintre tehnică și emoție pe care Leprous îl stăpânesc atât de bine.
Nu au lipsit piese precum From the Flame, Take On Me sau The Sky Is Red, iar reacția publicului a confirmat că, acasă, muzica lor capătă o dimensiune suplimentară.
Accept - o înlocuire care a depășit așteptările
Cu puțin timp înainte de festival, vestea că W.A.S.P. nu vor mai putea ajunge la Oslo a fost primită cu dezamăgire de mulți dintre cei care își cumpăraseră biletul.În locul lor a venit Accept. Privind reacția publicului, cu greu ai fi putut spune că este vorba despre o soluție de ultim moment. De la primele acorduri, veteranilor heavy metalului nu le-a luat mult pentru a transforma Scream Stage într-o adevărată sărbătoare. Piese precum Fast as a Shark, Metal Heart sau Balls to the Wall au fost cântate la unison de mii de oameni, demonstrând încă o dată că unele riff-uri nu îmbătrânesc niciodată.
Uneori, cele mai bune înlocuiri sunt cele care nu încearcă să copieze ceea ce lipsește. Accept au venit să fie Accept - și exact asta a fost suficient.
A Perfect Circle - liniștea din mijlocul festivalului
Există concerte în timpul cărora publicul cântă mai tare decât trupa. Și există concerte ca cele oferite de A Perfect Circle, în timpul cărora publicul ascultă.În fața Vampire Stage domnea o liniște rar întâlnită la un festival atât de mare. Nu era lipsă de entuziasm. Din contră. Era acel tip de atenție pe care îl vezi doar atunci când oamenii nu vor să piardă niciun detaliu.
Nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge să îi văd live, mai ales după ce în trecut părea tot mai puțin probabil ca trupa să susțină concerte. Tocmai de aceea, momentul a avut o încărcătură specială. Piese precum Weak and Powerless, Gravity, 3 Libras, The Outsider, Counting Bodies Like Sheep to the Rhythm of the War Drums sau Judith au creat una dintre cele mai intense atmosfere ale întregului festival.
Maynard James Keenan rămâne, ca întotdeauna, discret, preferând umbrele și luminile difuze în locul rolului clasic de frontman. Totul pare construit pentru a servi muzica. Nu ego-ul.
Din nou, am apreciat enorm faptul că publicul asculta. Nu vorbea peste piese, nu stătea cu telefoanele ridicate non-stop, nu transforma concertul într-un fundal pentru conversații. Este mare lucru să poți asculta piesele favorite ale unui artist pe care ai venit să-l vezi fără să fii deranjat de vorbele celor din jur. Asta se numește respect.
Între trecut și viitor
În timp ce mulțimea începea să se îndrepte spre ultimul headliner al festivalului, mi-am dat seama că nu mai priveam doar scena. Priveam oamenii. Veteranii metalului își salutau vechii prieteni. Fotografii care își făceau ultimele cadre. Voluntarii care, în ciuda oboselii evidente, continuau să întâmpine fiecare participant cu același zâmbet.Festivalul devenise mai mult decât suma concertelor. Devenise o comunitate temporară care, pentru câteva zile, funcționase aproape perfect.
Limp Bizkit și ultimul val de energie
Dacă exista o trupă potrivită pentru a închide această ediție, probabil că aceea era Limp Bizkit. Înțeleg că trupa nu a dorit fotografi în photo pit, așa că ne-am strâns cu prietenii fotografi mai înspre jumătatea zonei din public, pentru a ne bucura de câteva piese. După patru zile de alergat între scene, poate că era chiar locul perfect pentru a privi finalul festivalului.Fred Durst a apărut cu o pălărie și ochelari roz, iar Wes Borland, ca de obicei, a oferit un spectacol vizual în sine (fun fact: masca cu care a apărut pe scenă este făcută chiar de el). Un moment special a fost când, pe scenă, au invitat un adolescent din public. Acesta a cântat împreună cu Fred pe piesa Full Nelson.
Trupa știe exact cum să comunice cu un public mare, iar energia lor a fost exact ceea ce avea nevoie festivalul după patru zile intense. Nu era doar ultimul concert. Era ultima explozie de energie înainte ca luminile să se stingă, completată de crowdsurferi și moshpituri.
Seara s-a încheiat cu tradiționala tură de artificii și focul deasupra scenei, iar pentru câteva minute Ekebergsletta a părut să refuze să se întoarcă la tăcere.
O zonă de presă care ar trebui să fie un exemplu
Puține festivaluri acordă cu adevărat atenția pe care presa o merită. La Tons of Rock, însă, acest lucru se vede încă din momentul în care intri în Tons of Media.Zona destinată jurnaliștilor și fotografilor este amplasată într-un cort acoperit, cu acces controlat, suficient de încăpător pentru a lucra în liniște chiar și în cele mai aglomerate momente ale zilei. Ai la dispoziție mese, scaune, prize pentru încărcarea echipamentelor, conexiune stabilă la internet și toate condițiile necesare pentru editarea și transmiterea materialelor direct din festival.
Pe lângă toate acestea, organizatorii pun la dispoziție apă, cafea, băuturi răcoritoare și snacks pe tot parcursul zilei, gesturi aparent mici, dar care fac o diferență uriașă după ore întregi petrecute alergând între scene cu aparatul foto în spate.
Mai important decât facilitățile în sine este însă sentimentul pe care îl ai ca reprezentant al presei. În loc să fii tratat ca o simplă formalitate, ești încântat că munca ta este apreciată și că organizatorii înțeleg rolul pe care îl au fotografii și jurnaliștii în promovarea festivalului. După patru ediții consecutive, acest lucru nu s-a schimbat și face acest festival atât de special pentru noi.
După ce se oprește muzica
La final, autobuzele au pornit din nou spre centrul orașului. De data aceasta, conversațiile erau diferite. Nu mai făceam planuri pentru ziua următoare. Vorbeam despre ceea ce luăm cu noi acasă. Despre concerte. Despre fotografii. Despre prietenii pe care îi revedem doar aici. Despre voluntarii care îl opriseră pe Cezar pentru un Photo shoot ! Despre tatuajele temporare. Despre lumina incredibilă a serilor nordice. Despre toate acele lucruri mici care nu apar niciodată pe afișul unui festival și care, totuși, ajung să fie cele pe care le povestești cel mai des după ce te întorci acasă.Tons of Rock nu înseamnă doar un lineup impresionant. Înseamnă respect pentru public, respect pentru artiști și respect pentru oamenii care documentează întreaga experiență. Standurile cu merchandise, CD-uri și accesorii, zonele cu umbră unde poți interacționa cu artiștii, cortul presei unde ne simțim bineveniți chiar și după zece ore în picioare - sunt detalii care, luate separat, par minore. Împreună, definesc caracterul unui festival. Iar într-o industrie în care aceste lucruri sunt adesea trecute cu vederea, ele fac diferența dintre un festival bun și unul pe care îl aștepți cu nerăbdare în fiecare an.
Poate că acesta este motivul pentru care revenim an de an la Tons of Rock. Nu doar pentru lineup. Nu doar pentru headlineri. Ci pentru felul în care acest festival reușește să transforme zeci de mii de oameni veniți din toate colțurile Europei (inclusiv din România) într-o comunitate.
Iar când autobuzul a oprit din nou în fața gării Oslo S, am realizat că ultimul riff al festivalului nu se auzise pe scenă. Se auzea în continuare în conversațiile oamenilor care coborau zâmbind, în aparatele foto pline de imagini și în promisiunea nerostită pe care mulți dintre noi o făcuserăm deja.
Ne vom întoarce. Pentru că există festivaluri la care mergi o dată. Și există festivaluri care, fără să-ți dai seama, devin parte din viața ta. Tons of Rock este unul dintre ele.
