Există festivaluri la care mergi o dată, bifezi experiența și pleci cu câteva amintiri frumoase. Și există festivaluri la care revii aproape fără să stai pe gânduri imediat ce se anunță următoarea ediție. Pentru mine, Tons of Rock face parte din a doua categorie. În 2026 am ajuns pentru al patrulea an consecutiv la Oslo, după un nou drum din România, cu aceeași nerăbdare pe care o simt de fiecare dată înaintea unui festival mare. Chiar dacă lineup-ul este întotdeauna principalul motiv pentru care cumperi biletul, Tons of Rock a demonstrat încă o dată că succesul unui astfel de eveniment nu este dat doar de numele afișului, ci și de experiența completă pe care o oferă participanților.
Ediția din acest an a fost sold-out, iar acest lucru s-a simțit încă din prima zi. Mii de oameni au luat cu asalt Ekebergsletta, însă, în ciuda numărului impresionant de participanți, organizarea a rămas la același nivel ridicat cu care festivalul ne-a obișnuit în ultimii ani. Transportul dintre centrul orașului și zona festivalului a funcționat impecabil, la fel ca în toți anii precedenți. Autobuzele speciale plecau constant din apropierea gării Oslo S și, în aproximativ un sfert de oră, ajungeai deja la intrarea în festival. La ridicarea acreditărilor de presă se formase o coadă considerabilă, dar întregul proces s-a desfășurat surprinzător de rapid, iar în scurt timp eram deja pregătiți să pornim spre scene.
Indiferent de câte ediții ai bifat, entuziasmul primei zile rămâne același. După luni de așteptare, lineup-uri studiate în detaliu și planuri făcute pentru a prinde cât mai multe concerte, în sfârșit, porțile se deschid, iar primele acorduri răsună peste dealurile din Ekebergsletta. Anul acesta, prima zi avea să înceapă în forță, să treacă printr-un moment pe care nimeni nu îl anticipase și să se încheie cu unul dintre cele mai emoționante concerte ale întregului festival.
Un layout nou care s-a dovedit inspirat
Organizatorii nu s-au mulțumit să reproducă rețeta anilor trecuți și au venit cu câteva modificări importante ale amplasamentului, pe care le-am descoperit chiar de la primii pași în festival.Cea mai vizibilă schimbare a fost inversarea pozițiilor scenelor Vampire și Moonlight. La început am privit această decizie cu oarecare scepticism. Vampire Stage nu beneficia de cortul imens care protejase în anii anteriori scena din acea zonă și mă așteptam ca lumina puternică a soarelui să afecteze vizibilitatea. În practică, însă, noua poziționare s-a dovedit chiar mai inspirată. Terenul ușor înclinat oferea o perspectivă excelentă asupra scenei chiar și din spatele mulțimii, iar experiența spectatorilor nu a avut deloc de suferit.
Tot ca noutate și-a făcut apariția zona The Swamp, un spațiu alternativ care a adus un plus de personalitate festivalului. Aici puteai găsi artiști tatuatori, instalații artistice și zone de relaxare amenajate la umbra copacilor, dar și o rampă de skateboard. Deasupra intrării fusese amplasat un container pe acoperișul căruia urcau periodic formații tinere pentru recitaluri surpriză. A fost o idee excelentă pentru promovarea noilor trupe, chiar dacă în anumite momente fluxul mare de oameni transforma pasajul dintre Moonlight și Scream Stage într-un adevărat punct de blocaj.
Zona VIP a părut și ea extinsă față de edițiile anterioare, cu tribune mai încăpătoare și spații mai aerisite, contribuind la senzația că festivalul continuă să evolueze fără să-și piardă identitatea.
Un festival care se măsoară în kilometri
Ediția sold-out s-a simțit cel mai bine atunci când ai încercat să alergi între scene. O tură completă prin festival însemna aproape un kilometru de mers, iar dacă voiai să acoperi toate scenele pe parcursul unei zile, ajungeai fără probleme la peste zece kilometri parcurși pe jos. În orele de vârf puteai petrece chiar și 15-20 de minute doar pentru a traversa mulțimea dintre două scene principale. Pentru un spectator obișnuit, poate că nu pare foarte mult, însă pentru fotografi și jurnaliști fiecare minut contează atunci când concertele se succed la intervale scurte.Cu toate acestea, atmosfera a rămas relaxată și prietenoasă. Oamenii aveau răbdare unii cu alții, nu existau îmbrânceli inutile, iar sentimentul general era acela că toată lumea venise acolo pentru exact același lucru: să se bucure de muzică.
Black Debbath deschid, ca de fiecare dată, porțile festivalului
La Tons of Rock există deja câteva tradiții, iar una dintre cele mai iubite este recitalul celor de la Black Debbath, formația care deschide festivalul încă din primii ani ai existenței sale.După un countdown uriaș proiectat pe ecrane, atmosfera a explodat instantaneu. Cu umorul lor caracteristic și riffurile grele inspirate din stoner și doom metal, norvegienii au demonstrat încă o dată că nu ai nevoie de artificii spectaculoase pentru a pune în mișcare zeci de mii de oameni. Publicul le cunoaște deja glumele, versurile și stilul inconfundabil, iar recitalul lor a devenit aproape un ritual prin care începe oficial fiecare ediție a festivalului Tons of Rock. Ne-a plăcut foarte mult și noua piesă compusă pentru ediția din acest an.
Die Spitz - prima mare surpriză
În timp ce scena principală își continua programul, am ales să încep aventura la Moonlight Stage, unde aveau să urce pe scenă Die Spitz. Recunosc că nu știam foarte multe despre formația din Austin înainte de anunțarea lineup-ului. Tocmai de aceea, concertul lor a fost una dintre cele mai plăcute surprize ale zilei.Cele patru muziciene au urcat pe scenă cu o energie debordantă, iar combinația dintre influențele punk și garage rock a funcționat excelent într-un cort care începea să se umple de curioși. Cele două chitariste și-au împărțit impecabil liniile vocale, în timp ce basista părea că nu poate sta locului nici măcar o secundă. Este genul de formație pe care o descoperi întâmplător la un festival și pe care începi să o urmărești cu interes după aceea.
Mă bucur de fiecare dată când văd trupe alcătuite exclusiv din femei, nu din dorința de a bifa o diversitate artificială, ci pentru că demonstrează încă o dată că metalul și rockul continuă să atragă generații noi de muzicieni talentați, indiferent de gen.
Max Cavalera nu are nevoie de prezentări
De la Moonlight Stage am traversat rapid festivalul către Vampire Stage, unde Cavalera Conspiracy urma să aducă primele doze serioase de adrenalină ale zilei.Max Cavalera rămâne unul dintre acei artiști care domină scena fără niciun efort aparent. Chiar și după atâtea decenii, prezența lui impune respect, iar riffurile grele și ritmurile tribale au transformat instantaneu zona din fața scenei într-un furnicar de headbanging și mosh pit-uri.
Concertul mergea excelent, iar nimic nu prevestea ce urma să se întâmple câteva minute mai târziu.
Festivalul se oprește. La propriu.
Curioasă să descopăr și una dintre noile apariții din lineup, m-am întors spre Moonlight Stage pentru concertul President. Doar că acesta nu a mai început.Dintr-odată, alimentarea cu energie electrică a căzut. Inițial doar la Moonlight Stage, apoi în întreaga zonă a festivalului. În câteva secunde, muzica s-a oprit complet.
Pentru un eveniment de asemenea dimensiuni, este probabil unul dintre cele mai neplăcute scenarii imaginabile. În jurul nostru au început imediat speculațiile. Unii spuneau că este o problemă minoră. Alții vorbeau deja despre generatoare defecte și întârzieri serioase. Nimeni nu știa exact ce se întâmplă.
Au urmat zeci de minute de așteptare, iar întrebarea pe care și-o punea toată lumea era aceeași: va putea festivalul să revină la programul normal? Din fericire, răspunsul a fost da.
Organizatorii au reușit să remedieze situația surprinzător de repede. Unele concerte au fost scurtate, altele decalate, însă programul nu a fost compromis. A fost probabil unul dintre cele mai bune exemple despre cât de importantă este existența unei echipe tehnice bine pregătite pentru situații neprevăzute.
Trivium - precizie fără compromisuri
Odată depășit incidentul tehnic, era momentul ca muzica să revină în prim-plan. Și nu cred că putea exista o formație mai potrivită decât Trivium.Americanii au urcat pe scena principală cu aceeași precizie aproape chirurgicală care îi caracterizează de ani buni. Matt Heafy și colegii săi au livrat un concert impecabil din toate punctele de vedere: voce excelentă, execuție instrumentală fără cusur și un show completat de flăcări și efecte speciale care au ridicat nivelul spectacolului încă din primele piese.
Este una dintre acele formații care par să nu îmbătrânească niciodată și care reușesc să sune la fel de bine indiferent de dimensiunea scenei pe care urcă.
Babymetal au câștigat și fanii sceptici
Între timp, Vampire Stage se umpluse până la refuz. Mulți dintre cei prezenți își făceau loc cu greu prin mulțime pentru a vedea Babymetal, iar întârzierea provocată de pana de curent nu făcuse decât să crească nerăbdarea publicului.Primele momente ale concertului au fost ceva mai statice, însă pe măsură ce show-ul a avansat, japonezele au construit exact spectacolul complex pentru care sunt cunoscute. Coregrafiile perfect sincronizate, poveștile proiectate pe ecranele din spatele scenei și combinația dintre cultura pop japoneză și metal au funcționat excelent, iar până la final chiar și cei mai sceptici păreau cuceriți de energia lor.
Blood Incantation - unul dintre concertele grele ale zilei
Dacă Babymetal au oferit unul dintre cele mai spectaculoase show-uri vizuale, Blood Incantation au livrat unul dintre cele mai interesante momente muzicale ale zilei.Americanii din Denver continuă să demonstreze că death metalul modern poate fi tehnic, progresiv și atmosferic în același timp. Compozițiile lor elaborate, schimbările permanente de ritm și pasajele aproape psihedelice au transformat concertul într-o experiență care cere atenție, nu doar energie.
Nu este o trupă pentru toată lumea, dar pentru cei care apreciază latura progresivă a death metalului, recitalul lor a fost unul dintre cele mai solide ale primei zile.
The Offspring - energia care refuză să îmbătrânească
Spre seară, atmosfera s-a schimbat complet. Primele acorduri ale celor de la The Offspring au fost suficiente ca mii de oameni să înceapă să cânte aproape fiecare vers.Au trecut decenii de când aceste piese au fost lansate, însă energia lor pare neschimbată. Dexter Holland și Noodles au demonstrat încă o dată de ce formația rămâne una dintre cele mai iubite din zona punk rock. Hit după hit, publicul a cântat aproape fără oprire, iar Vampire Stage s-a transformat într-un uriaș cor care răsuna peste întreaga vale a festivalului.
Un omagiu pentru Bathory
Dacă ar fi să aleg un singur moment care a definit prima zi, acela ar fi fără îndoială concertul Blood Fire Death - a tribute to Quorthon and the music of Bathory. Nu a fost doar un recital, ci un omagiu adus uneia dintre cele mai influente formații din istoria metalului extrem. Pe scenă s-au succedat nume precum Gaahl, Erik Danielsson, Attila Csihar și Apollyon, fiecare contribuind la un spectacol care a avut mai degrabă aerul unei ceremonii decât al unui concert obișnuit.
Înainte de prima notă, scena a început să vorbească singură. Sunete care păreau smulse din adâncul infernului au tăiat liniștea mulțimii, iar un personaj a aprins una câte una torțele, lăsând flăcările să construiască treptat atmosfera. Nu era nevoie de niciun cuvânt. Ritualul începuse deja. Cortul Moonlight a rămas plin până la final, iar atmosfera creată de public și artiști a fost una pe care cu greu o poți descrie în cuvinte. Pentru orice fan Bathory, acesta a fost unul dintre acele concerte pe care le povestești ani la rând după festival. Există momente în care muzica depășește simpla performanță și devine ceva ce simți în oase - acesta a fost unul dintre ele. 
Finalul unei zile intense
După mai bine de zece ore petrecute între scene, drumul înapoi spre Oslo a fost, ca de fiecare dată, surprinzător de simplu. Autobuzele speciale plecau unul după altul, iar în aproximativ un sfert de oră eram deja în centrul orașului, încercând să fac un prim bilanț al unei zile care avusese de toate: descoperiri, probleme tehnice, concerte excelente și un final memorabil.Dacă aceasta era doar prima zi, era clar că Tons of Rock 2026 promitea încă trei zile pe care le așteptam cu același entuziasm.
