Există un moment, în a doua zi a unui festival, când încetezi să te mai uiți pe hartă. Drumul dintre scene devine familiar, punctele de hidratare apar exact acolo unde te aștepți să fie, iar voluntarii pe care îi întâlnești încă de la intrare nu mai sunt niște necunoscuți. După doar o zi, Tons of Rock începe să aibă ceva din sentimentul unei revederi. Știi unde găsești cafeaua, pe unde traversezi cel mai repede între Scream Stage și Vampire Stage și cât timp îți trebuie să ajungi la Moonlight Stage fără să ratezi începutul următorului concert. Ritualul zilei este deja bine stabilit: o cafea, o verificare rapidă a programului zilei, baterii încărcate, carduri de memorie pregătite și un ultim schimb de impresii despre concertele din ziua precedentă. În jurul nostru, fotografii își pregătesc echipamentul, jurnaliștii își planifică traseele, iar dincolo de gardul zonei de presă încep să apară primele tricouri negre care urcă dealul spre intrarea în festival.
Prima zi aduce emoția începutului. A doua zi aduce liniștea aceea plăcută în care simți că aparții locului.
Audrey Horne - energie și chimie
Puține trupe puteau deschide mai bine această zi decât Audrey Horne. Formația din Bergen se afla de mult timp pe lista trupelor pe care îmi doream să le văd live, iar recitalul lor a confirmat exact ceea ce speram. Norvegienii au mizat pe ceea ce știu să facă cel mai bine: riffuri memorabile, refrene care îți rămân în minte și o naturalețe pe scenă pe care doar trupele cu experiență o pot avea.Există ceva extrem de sincer în concertele lor. Nu încearcă să impresioneze prin producții grandioase. Se bazează pe energie, pe chimia dintre muzicieni și pe bucuria de a cânta în fața unui public care îi primește ca pe niște vechi prieteni. Am observat pe scenă și prezența lui Arve Isdal, cunoscut publicului și din Enslaved, ceea ce a adăugat un mic detaliu savuros pentru cei care urmăresc scena norvegiană mai atent.
Ziua începea cu zâmbete. Iar asta, într-un festival de patru zile, contează enorm.
The Baboon Show - energie în forma ei pură
Deși concertul Audrey Horne ar fi meritat să fie urmărit până la final, programul nu avea răbdare cu nimeni. Moonlight Stage găzduia unul dintre concertele pe care le așteptam cu cea mai mare curiozitate: The Baboon Show. Nu îi mai văzusem niciodată live și nu știam exact la ce să mă aștept. Acum știu. Trupa reușește să creeze instantaneu o legătură cu publicul.Cecilia Boström este genul de frontwoman care pare că s-a născut pentru scenă. Nu există momente moarte, nu există distanță între trupă și public, iar energia pe care o transmite este atât de naturală încât, fără să-ți dai seama, te trezești zâmbind în timp ce urmărești concertul.
Punk rock-ul lor are acea calitate rară de a părea spontan chiar și atunci când totul este perfect controlat. Este muzică directă, sinceră, fără artificii, iar Moonlight Stage a reacționat exact cum trebuia: cu mâini ridicate, refrene cântate și o stare generală de euforie.
Au fost, fără îndoială, una dintre cele mai frumoase descoperiri ale întregului festival.
Apocalyptica - violoncelele care nu încetează să surprindă
Între timp, pe scena principală își făceau apariția finlandezii de la Apocalyptica. De-a lungul anilor i-am văzut de mai multe ori, însă rămâne fascinant cât de natural sună muzica Metallica interpretată la violoncel. Cele trei instrumente clasice reușesc să păstreze agresivitatea riffurilor originale, adăugând în același timp o dimensiune complet diferită compozițiilor.Apocalyptica are o eleganță aparte, cântă în fața unui public de metal fără să piardă nimic din rafinamentul instrumentelor, dar și fără să pară vreodată un experiment de nișă. La Tons of Rock, combinația dintre sonoritatea lor dramatică și dimensiunea scenei principale a funcționat excelent. Este unul dintre acele proiecte care funcționează la fel de bine indiferent dacă îi vezi într-o sală sau în fața a zeci de mii de oameni, în aer liber.
Grandson, Yonaka și pulsația unei scene noi
În drum spre Vampire Stage, unde urma să-i vedem pe Imminence, m-am oprit pentru câteva piese la Grandson. Stilul lui, aflat la intersecția dintre rock alternativ, hip-hop, electronică și mesaj social, nu este neapărat zona în care mă regăsesc cel mai mult, dar nu poți ignora felul în care publicul mai tânăr reacționează la astfel de artiști.Grandson aduce o energie diferită într-un lineup dominat de metal și rock clasic. Poate că nu m-a convins pe deplin, dar prezența lui pe afiș spune ceva important despre Tons of Rock: festivalul nu încearcă să înghețe rockul într-o singură formă.
La scurt timp după aceea, Yonaka au oferit unul dintre acele concerte care te fac să ridici instinctiv privirea spre scenă. Theresa Jarvis are o voce puternică și o prezență scenică rară, iar trupa reușește să combine energia alternative rock-ului modern cu o sensibilitate foarte personală.
Într-o zi în care pe afiș se aflau nume uriașe, astfel de momente contează. Ele arată că viitorul scenei nu se construiește doar pe nostalgie.
Imminence - când metalcore-ul capătă eleganță
Imminence au fost una dintre trupele care m-au impresionat cel mai mult în această zi. Metalcore-ul lor are deja o identitate foarte clară, iar introducerea viorii în construcția pieselor oferă întregului concert o atmosferă aparte, aproape cinematografică. Totul a sunat impecabil, iar combinația dintre pasajele melodice și izbucnirile agresive a funcționat perfect live.Există un anumit feeling în muzica lor care nu vine doar din refrene sau breakdown-uri, ci din contrast. Agresivitatea nu anulează delicatețea, iar momentele melodice nu slăbesc intensitatea. Dimpotrivă, o amplifică.
Dacă până acum îi ascultasem doar ocazional, după acest concert îi voi urmări cu mult mai mult interes.
D-A-D - rock'n'roll cu zâmbet larg
Pe scena principală urma unul dintre cele mai distractive concerte ale zilei. D-A-D sunt una dintre acele formații care nu încearcă să pară altceva decât sunt: patru muzicieni care se distrează sincer pe scenă și îi fac și pe ceilalți să intre în joc. Personajul principal a fost, fără îndoială, basistul Stig Pedersen. Instrumentele sale cu forme imposibile au atras imediat toate privirile, iar costumul strălucitor, completat de cizmele până la genunchi, părea desprins dintr-un spectacol glam-rock al anilor '80.Flăcările, fumul și umorul prezent pe scenă au completat un recital care a demonstrat că uneori nu este nevoie să reinventezi nimic. Este suficient să faci rock'n'roll cu pasiune și cu un zâmbet larg pe față.
Suicidal Tendencies - haosul organizat
Dacă până atunci ziua alternase între momente melodice și concerte energice, Suicidal Tendencies au schimbat complet registrul. Din primul minut, scena a devenit neîncăpătoare. Muzicienii alergau continuu, schimbau pozițiile, își aruncau instrumentele în aer și transformau fiecare piesă într-un spectacol în sine.În fața lor, publicul răspundea exact cum te-ai aștepta la un concert Suicidal Tendencies: circle pit-uri, crowd surfing și o energie care părea imposibil de epuizat.
Mike Muir rămâne un frontman carismatic, capabil să transforme haosul într-o formă de bucurie colectivă. Crossover-ul lor funcționează impecabil live, pentru că nu cere publicului să stea și să analizeze. Îl obligă să se miște. Este una dintre acele trupe pe care trebuie să le vezi măcar o dată live pentru a înțelege cu adevărat de ce și-au construit o asemenea reputație.
Anthrax - thrash metal în forma lui clasică
După-amiaza a făcut loc numelor care au scris istorie, iar Anthrax a demonstrat încă o dată de ce face parte din "Big Four ". Thrash metal în forma lui clasică, interpretat cu aceeași precizie și aceeași bucurie pe care o transmite de zeci de ani.Joey Belladonna are în continuare o voce excelentă, iar trupa pare să cânte cu entuziasmul unor muzicieni care încă se bucură sincer de fiecare scenă pe care urcă. Mi-a plăcut în mod special momentul în care au mulțumit publicului pentru faptul că le-a rămas alături atâția ani, cumpărând albume și susținând trupa. Sunt gesturi simple, dar sincere. Într-o industrie în care multe lucruri se schimbă rapid, astfel de momente îți amintesc cât de importantă rămâne legătura dintre o trupă și fanii ei.
Alice Cooper - teatrul care nu îmbătrânește
Imediat după Anthrax, a început unul dintre acele maratoane tipice pentru Tons of Rock. Mii de oameni se deplasau simultan spre Vampire Stage, unde urma să urce pe scenă Alice Cooper. Drumul, care în mod normal dura câteva minute, s-a transformat într-o adevărată plimbare printr-o mare de tricouri negre.A meritat fiecare pas. Alice Cooper nu susține concerte. Alice Cooper pune în scenă spectacole de teatru rock. Bastonul, costumele, machiajul, recuzita inspirată din filmele horror și experiența acumulată în peste cincizeci de ani de carieră transformă fiecare recital într-o reprezentație completă. Chiar dacă îi cunoști toate trucurile, ajungi să le urmărești din nou cu aceeași plăcere.
Dincolo de decoruri, rămâne însă muzica. Piese precum No More Mr. Nice Guy, Poison sau School's Out demonstrează încă o dată de ce Alice Cooper este una dintre figurile fundamentale ale rockului modern.
Iron Maiden în lumina apusului nordic
Oricât de spectaculos ar fi fost Alice Cooper, pentru foarte mulți dintre cei prezenți, punctul culminant al zilei urma abia acum: Iron Maiden.Îi văzusem cu doar câteva săptămâni înainte la București, însă concertul de la Oslo a avut o atmosferă complet diferită. Lumina specifică verilor nordice, cu soarele coborând lent în spatele scenei, oferea recitalului o imagine aparte.
Bruce Dickinson a demonstrat încă o dată că rămâne unul dintre cei mai buni frontmani din istoria heavy metalului, iar trupa a trecut cu naturalețe prin piesele care au definit ultimele cinci decenii. Nu cred că există multe formații capabile să adune zeci de mii de oameni care să cânte la unison aproape fiecare vers. Trupa a trecut prin majoritatea hiturilor, printre care Wrathchild, Phantom of the Opera, The Number of the Beast, 2 Minutes to Midnight, Run to the Hills, Fear of the Dark și a încheiat concertul cu Wasted Years.
După încheierea concertului, oameni care nu se cunoșteau au început să cânte împreună refrenele Iron Maiden pe tot drumul spre oraș. Oboseala dispăruse complet. În jurul nostru erau doar zâmbete, tricouri ude de transpirație și sute de voci care prelungeau încă puțin magia unei zile excepționale.
Când festivalul intră în ritmul lui
La întoarcere, autobuzele sunt din nou pline. Cardurile de memorie sunt aproape pline. Picioarele protestează după zecile de kilometri parcurși între scene.Și totuși, în jurul nostru, oamenii continuă să vorbească despre concertele pe care tocmai le-au văzut. Despre energia celor de la The Baboon Show. Despre eleganța Imminence. Despre bassurile imposibile ale lui Stig Pedersen. Despre haosul de la Suicidal Tendencies. Despre teatrul lui Alice Cooper. Despre apusul de la Iron Maiden.
Mâine vom porni din nou pe același drum dintre Oslo S și Ekebergsletta. Și, fără să ne dăm seama, rutina aceasta începea deja să semene cu un ritual, un ritual pe care îl repetăm în fiecare iunie și care ne amintește, de fiecare dată, că există locuri în care revii nu doar pentru muzică, ci și pentru sentimentul că faci parte dintr-o comunitate.
Iar după două zile petrecute la Tons of Rock, senzația aceasta începea să fie mai puternică decât oricând.
