A treia zi de festival a început cu jumătate de oră mai devreme decât zilele precedente, adică la 16:30, la scena
mare. După experiențele desăvârșite de ieri și alaltăieri probabil mulți oameni au fost mai obosiți, mai lipsiți de energie, dar concertele au continuat cu câteva trupe bune și foarte bune, pentru a culmina cu headliner-ul acestei ultime zile, Life of Agony. Trupa originară din New York, cu aproape 35 de ani de activitate, este pentru unii aproape o necunoscută, iar pentru alții o trupă de suflet pe care de abia așteptau să o vadă, am întâlnit ambele variante. Pentru mine e o trupă de care știam, dar pentru care nu am nutrit niciodată pasiune. Totuși, e o trupă importantă și merita cu siguranță văzută o dată-n viață. Și azi a fost merchandise și forțele de ordine au avut grijă ca lucrurile să se desfășoare în bună pace. Pe seară a plouat, dar nu cât să poate întrerupe concertele. Second Stage. Eternal Fire din București a dat startul zilei de duminică la scena a doua cu un pagan/black metal direct din underground. Trupa nu e tocmai la început, a fost formată în 2013, dar are un singur e.p., Beyond Frozen Streams. Iubitorii de metal întunecat nu au avut de ce să se plângă, trupa a avut o prezență scenică de toată frumusețea, chiar dacă soarele zilei nu se potrivea prea bine cu muzica lor. Au cântat și piese de pe albumul care va ieși anul acesta, Architect of Decay. Din setlist au făcut parte melodii precum: Scent of Resurrection, Dawn of the Dead, Blood Monastery.
Psycorepaths din Grecia cântă un groove metal cât se poate de dur, direct, fără menajamente. Melodii din cele două albume ale trupei, cel mai recent fiind The Northwest Revenant din 2020, au putut fi ascultate live, într-o interpretare fără compromisuri pe mica scenă a festivalului. Trupa e pentru a doua oară în România și pare că se simte bine la noi, iar reacția publicului a fost bună, pozitivă. Vocalul a făcut tot posibilul să anime publicul și în parte a reușit. Se strânseseră mulți oameni când trupa a început să cânte și a fost deranj în fața scenei, dar nu cât ar fi meritat piesele lor foarte ritmate și dure.
Trupa Magnetic din Bulgaria (a nu se confunda cu trupa românească de coveruri) a continuat distracția în ultima zi de festival. Trupa de crossover/djent e activă încă din 2012 și de-a lungul anilor sunetul lor a prins formă, fiind acum unul matur, hotărât, dur și melodic pe alocuri. Albumul de debut You Know My Name din 2019 arată o trupă promițătoare și pusă pe fapte. Trupa a început în forță și așa a ținut-o tot concertul. Mai tinerii fani au ținut-o din moshpit în moshpit și atmosfera a fost una de vise metalice.
Spektrvm din Grecia a avut misiunea de a încheia seria de concerte de la scena a doua, cu un recital de heavy metal modern chiar foarte reușit. O voce aparte, riff-uri bune, câteva solo-uri remarcabile, în general piese pe care mi-ar plăcea să le mai aud live. E prima dată când ascult trupa, dar nu va fi ultima dată, ceva din compozițiile acesteia, din versuri, din melodii au trezit ceva în mine și unul din rosturile muzicii e să scoată din interior ceea ce nici noi nu știm că e acolo. Poate zic cuvinte mari, dar trupa merită să cânte pe scene din ce în ce mai mari. Primul album al trupei se numește Blood for Heaven, a fost lansat anul trecut și cu siguranță îl voi asculta des zilele viitoare.
Main stage. 12 Limbs din U.K. au spart gheața la scena mare cu o combinație de rock și indie foarte catchy, pe placul mai ales al celor care nu sunt înțepeniți într-un singur gen. Albumul lor din 2021, Embrace, a primit multe recenzii pozitive și a deschis drumul trupei spre noi fani. Stilul lor retro, cu vibe din anii `80, cu sintetizatoare și chitări cu distors a prins destul de bine și pe scenă a sunat foarte curat și plăcut. Am ajuns, din păcate, la finalul prestației lor, dar părerile celor din public au fost pozitive.
Mister Misery a fost cu un an în urmă, tot la Romexpo, în deschiderea concertului Nightwish. Atunci țin minte că trupa a pus în scenă un super spectacol și m-a convins să ascult cu atenție albumele lansate. Nici de data aceasta băieții nu au fost mai prejos și au încins betoanele cu metalul lor modern gothic și foarte ritmat. Îmbrăcați în negru, cu fețele pictate în alb și cu o scenografie bine pusă la punct, tinerii suedezi sunt o apariție demnă de a fi urmărită. Muzica lor e in părți egale melodică și agresivă, dar cu o doză mare de șoc, astfel încât prinde mai ales la rockerii tineri, cărora li se și adresează prin versuri despre viață, dragoste, despărțiri și tristețe dar și povești horror. Din păcate trupa nu a avut publicul de anul trecut, dar show-ul a fost la fel de intens. Am putut asculta live piese precum: Buried, Under the moonlight, Clown prince of hell, Rebels Calling, My Ghost, Strangeland sau Ballad of the headless horseman.
Ziua a continuat cu Black Sonic Pearls, o trupă moscovită de alternative, al cărei sound încorporează mai multe influențe din diferite zone muzicale: rock, metal, indie, funk. Ce m-a frapat din prima la această trupă a fost faptul că a construit de la început o atmosferă specială, așa cum caut de obicei să găsesc la un concert. Foarte degajați, cool și puși pe cântat, cei din trupă au reușit să miște oamenii din fața scenei și din spate. Un moment emoționant a fost cover-ul făcut după Soundgarden, Black Hole Sun, în memoria lui Chris Cornell. Vocea cu adevărat bună și compozițiile solide fac din Black Sonic Pearls o trupă de urmărit pe viitor.
Leprous chiar nu mai are nevoie de nicio prezentare. Trupa norvegiană de progresiv are foarte mulți fani la noi, a fost acum două luni la Arenele Romane și practic publicul românesc a avut șansă de a o vedea crescând și evoluând de la un album la altul. De 21 de ori a fost Leprous la noi, după calculele vocalului și sigur acum nu e ultima dată. Producția a fost una stelară, cu un sunet foarte bun și trupa a fost la înălțime (la propriu și la figurat). Din păcate, Leprous a cântat de data aceasta fără chitaristul Robin Ognedal, care s-a îmbolnăvit și nu a mai putut veni, însă trupa s-a descurcat cu brio, în ciuda unor mici probleme de coordonare.
Piesele au fost alese pe sprânceană și pe o scenă de festival sună altfel decât în club. Sunt de părere că aceeași trupă poate suna diferit și în funcție de locul unde cântă, tot bine, dar ceva din atmosferă se pierde și se câștigă cu cât locul e mai mare, dacă e open air sau nu. Practic Leprous se descurcă bine în toate situațiile, muzica lor e și emoție, are și greutate, e ritmată, e și heavy, e melodică, dar și bună de headbang. Probabil a fost unul dintre cele mai bune concerte din cadrul Metalhead Meeting și pe bună dreptate.
Life of Agony a încheiat acest festival foarte bun. Trupa, condusă de Mina Caputo (fost Keith până acum câțiva ani), are o istorie lungă, cu multe albume reușite, cu concerte în toată lumea. Debutul lor din 1993, River Runs Red, reprezintă și în ziua de azi un album-reper care este mereu redescoperit, ascultat și îndrăgit. De fapt, acest turneu din care face parte și concertul de la București, este unul de aniversare al acestui album. Combinația de alternative metal/crossover/hardcore cu versuri foarte intime, foarte personale, în care se pot foarte bine regăsi toți cei care au trecut sau trec prin momente grele. Muzica americanilor are și o componentă politică, așa cum bine îi stă unei trupe hardcore care se respectă, dar cei care o iubesc, o iubesc pentru directețea cu care își transmit ideile și sentimentele.
Trupa a intrat pe scenă pe de la Pink Floyd („Hey you”) și a început în forță cu melodia This time. La început lumea nu a reacționat mai deloc, dar după câteva melodii, Mina Caputo, care are o energie de invidiat, împreună cu vărul ei, chitaristul trupei, sau Alan Robert, basistul, au reușit să scoată publicul din amorțire. În scurt timp s-au pornit și moshpit-urile în fața scenei, s-a făcut wall of death, dar și un absolut neașteptat „viking ship”, care a lăsat-o pe Mina Caputo fără cuvinte. A zis că de când cântă nu a văzut așa ceva (nici eu la un concert de genul) și a rugat publicul să repete experiența. Mare parte din oamenii prezenți au reacționat și au refăcut mișcarea la o scară mai mare.
Trupa e îndeajuns de heavy încât să producă mișcare, dar are și destule pasaje introspective, în care basul preia conducerea. Vocea lui Caputo este în continuare bună, melodiile sună bine live, Life of Agony este o trupă care știe să facă show, să mențină publicul activ. Chiar și dacă nu ești fan, e greu să nu apreciezi măcar anumite elemente ale muzicii pe care trupa o cântă, cum ar fi un riff, ritmul basului, tobele (un foarte mare plus pentru Veronica Bellino) sau versurile. Chiar dacă oboseala și-a spus cuvântul și multă lume a plecat până să se încheie concertul, acesta a fost unul reușit și a reprezentat o încheiere în forță a unui festival reușit și bine pus la punct. Ne vedem la Metalhead Meeting 2024. Life of Agony a cântat piese precum: River Runs Red, Through and Through, Words and Music, Thursday, Bad Seed, My Eyes, Respect sau Scars.
