A început ieri, 26 mai, ediția aniversară Metalhead Meeting, cred că cea mai complexă și mai ambițioasă de până
acum. Ține trei zile, se desfășoară la Romexpo (în paralel cu târgul de carte Bookfest, așa că dați o tură și la cultură) și sunt două scene, una mai mică și scena principală. Ediția aduce laolaltă multe trupe, de categorii diferite, de la trupe de metal extrem la unele de hard rock, dar toate își găsesc până la urmă fanii în mulțimea de oameni de la festival. Voi scrie separat despre cele două scene, în ordine crescătoare, chiar dacă show-urile vin unul după altul, alternativ, se termină unul la o scenă, începe la cealaltă, fiindcă e mai ușor de urmărit așa. Ziua a început la Second Stage cu DoomsDay Astronaut, care a avut onoarea de a da startul acestui festival. Trupa este una tânără, cu multe idei bune de piese și cu un număr de fani în creștere. Băieții au venit direct de pe drum, din Sibiu, au cântat un metal instrumental, foarte heavy și deloc banal, au adus energie și ne-au pregătit pentru lunga zi de metal.
Machivellian God a continuat concertele la scena mică și chiar dacă am văzut de curând trupa, pot spune că de data asta mi-a plăcut și mai mult. Sunetul a fost excelent, trupa a dat ce a avut mai bun. Multă lume în fața scenei, chiar dacă soarele era sus pe cer, ardea și nu prea se potrivea cu atmosfera doom. Sper să crească trupa asta, merită, e profesionistă, melodiile sună bine și rupe live. Au cântat "hituri" vechi precum Iter Incipit sau Iter Proseqvitvr, dar și o piesă de pe următorul album, The Burden of Existence.
Trupa italiană "psychological rock" Ironwill (a nu se confunda cu trupa de hardcore creștin cu același nume) a continuat seria de concerte pe scena a doua în fața unui public destul de numeros la început, dar care s-a cam disipat cu timpul. Ironwill mi s-a părut o trupă nu destul de bine închegată. Trupa are doi vocali, un bărbat și o femeie, și face abuz de bass, ceea ce nu e neapărat rău, dar ceva nu se lega la piesele lor. Nu a fost un concert complet rău, doar că unele instrumente au sunat mai bine ca altele și nu a existat o armonie în compoziții. Vocile au fost bune, unele riff-uri la fel, dar rezultatul a fost o muzică destul de banală. Ce am apreciat în schimb a fost faptul că trupa chiar a încearcat să facă atmosferă și show și a făcut tot posibilul să pună în scenă un concert atrăgător. Trupa a oferit și ea fanilor tricouri și cd-uri, ba chiar și un memory stick cu noul album. Chiar dacă eu nu am fost neapărat entuziasmat, am văzut oameni în public care au apreciat prestația lor.
Disillusive Play din Grecia este trupa care a încheiat concertele pe scena mică și chiar dacă a cântat mult mai bine decât trupa precedentă, tot nu m-a convins cu adevărat. Trupa abordează un hard rock/heavy metal ca la carte, cu piese destul de scurte și energice, iar marele atu este vocea solistei, care este cu adevărat bună. Poate niște compoziții puțin mai creative ar face minuni, dar până atunci trupa este una ok, a făcut super show, dar nimic cu adevărat memorabil. Concluzia mea e că scena mică a fost dominată pozitiv în prima zi de trupele românești.
La Main Stage lucrurile s-au desfășurat foarte bine. Adam's Parade a venit tocmai din îndepărtata Australie și a dat startul concertelor la scena principală. E o trupă de rock/emo/alternative cu multă personalitate și care a strâns destulă lume în fața scenei. Au fost mici probleme cu sunetul pe prima piesă, dar s-au rezolvat. Am observat că au fost destui oameni care le știau muzica și a fost și o încercare mică de moshpit în fața scenei, chiar dacă muzica lor nu îndeamnă neapărat la asta, dar energia publiclui a fost de la început mare. Băieții erau foarte bucuroși că sunt aici, pentru prima dată în România, au zis că e prima scenă mare pe care cântă. De bucurie au aruncat câteva tricouri în public, spre fericirea celor care le-au prins. La final, vocalul/chitaristul a dat cuiva din public chitara sa albă. Foarte fain și neașteptat gest. Ne-am molipsit de entuziasmul lor. Trupa a cântat piese precum: Failing, 3 Seasons sau Smokes.
A urmat Beyond the Black, o trupă care a mai fost la noi, dar am ratat-o și pe care așteptam să o văd. Trupa germană, formată în 2014 și cu cinci albume la activ, cel mai nou, lansat anul acesta, fiind numit chiar Beyond the Black, cântă un metal cu influențe moderne și simfonice, dar apropiat și de power sau folk metal pe alocuri. Trupa are la voce o tipă talentată și carismatică, iar piesele lor strigă să fie cântate live. Nu sunt neapărat cele mai complexe, dar sunt catchy, cu riff-uri bune, refrenuri ușor de cântat și în general o linie melodică bună. Sunt ușor de ținut minte și pe scenă trupa este foarte energică și comunicativă. Beyond the Black a cântat și piese de pe noul album, iar cel mai nou single sunat foarte bine. Se vede evoluția și faptul că pe acest album trupa a încercat lucruri noi. Piesele sunt mai heavy și au o mai mare influență folk metal. Trupa a avut un show foarte dinamic, a reușit în mod natural să facă lumea să se miște și să se simtă bine.
Setlist Beyond the Black :
- Is There Anybody Out There?
- Songs of Love and Death
- Heart of the Hurricane
- Lost in Forever
- In the Shadows
- Reincarnation
- Shine and Shade
- Hallelujah
Korpiklaani chiar e o trupă pe care voiam de multă, prea multă vreme, să o văd. De fiecare dată când a venit în România am ratat-o, dar acum am avut noroc și show-ul finlandezilor a fost pe măsură. Perspectiva lor asupra folk metalului este una deosebită, piesele lor pot fi și foarte profude, dar și extrem de jucăușe, amuzante, piese de băut și de petrecere. Trupa e o combinație de seriozitate, profesionalism, dar și mult ludic, așa că pe scenă, și mai ales în public, lucrurile o iau razna cu ușurință. Trupa a cântat piese vechi și iubite de public, dar și mai noi. S-au încins hore și moshpit-uri, s-a dansat non-stop, a fost un moment în care energiile s-au descătușat și atmosfera a fost una de sărbătoare. Korpiklaani sună extrem de bine live și pur și simplu nu îți dă voie să stai nemișcat. Cel puțin înspre final, cand a cântat Vodka sau Ennen lucrurile au luat-o cu adevărat razna. A fost un show iubit de public, probabil cel mai dinamic de până acum.
Ville Valo singur sunt sigur că a adus multă lume la acest festival. HIM a fost cu siguranță una dintre cele mai de succes trupe din lume, iar dispariția acesteia în 2017 a lăsat un gol, care acum este umplut de însuși Ville Valo. Faima lui e din nou în creștere, acum că și-a început cariera solo, sub numele VV și a scos și un album anul acesta intitulat Neon Noir. Aseară, VV a demonstrat că încă mai are multe de spus, chiar dacă el în general nu vorbește nimic pe scenă, are o aroganță artistică bine construită care totuși îl prinde. Nu simte nevoia să spună prea multe și lasă muzica să vorbească. Scena a fost frumos aranjată, cu multe lumini care cred ca au ajutat și la fotografiat. Trupa este formată din muzicieni profesioniști, iar mare parte din setlist a constat în piese HIM, pentru care de fapt a venit lumea. Nu că piesele noi ar fi rele, dar cine nu vrea să-l audă pe Ville Valo cântând Join me in Death sau The Funeral of Hearts?
Așa că trupa a alternat piesele noi cu cover-uri HIM și publicul a reacționat foarte bine. Mi-am retrăit primul an de liceu la acest concert, când eram îndrăgostit de o fată care asculta HIM și prin extensie ascultam și eu, la început de curiozitate, până a început să-mi placă love metalul. Vocea lui VV e mai bună decât mă așteptam (în unele înregistrări recente nu suna tocmai bine) și a creat o atmosferă foarte bună. Chiar și dacă nu ești fan al muzicii lui tot e plăcut să-l vezi live, e o experiență. Din setlist au făcut parte piese precum: Poison Girl (HIM song), Run Away From the Sun, Right Here in My Arms (HIM song), Rip Out the Wings of a Butterfly (HIM song), Join Me in Death (HIM song), The Funeral of Hearts (HIM song) sau When Love and Death Embrace (HIM song).
