Cronici / Galerii foto / Interviuri

Tuborg GreenFest powered by Rock the City ziua 2, Romexpo - 30 iunie 2012

Autor: Ion-Valentin Ceausescu, 1 Iulie 2012

În ziua 2 a festului soarele nu a mai fost așa de blând. A fost foare cald și oamenii, mai numeroși ca în prima zi, au trebuit să se descurce cum au putut. Noroc cu berea și sucurile reci, noroc cu cele câteva umbre, dar oricum prea puține. Line-upul zilei a fost mai interesant decât ieri, cu trupe din afară, fiecare printre cele mai bune pe felia ei de metal.
Tuborg GreenFest powered by Rock the City
Ziua a început cu o trupă aproape necunoscută mie, pe care o știam doar după nume și care s-a dovedit a fi o surpriză de proporții. Sweet Savage din Irlanda cântă un heavy metal straight, foarte catchy, cu piese pe care le bagi imediat la cap. Pe mine m-au făcut să le caut albumele și să-i ascult în continuare acasă. Cu toate că sunt o trupă veche care face parte din celebrul New Wave of British Heavy Metal, alături de trupe mai cunoscute precum Iron Maiden sau Motorhead, aceștia nu au cunoscut celebritatea acelora din urmă, cu toate că piesele lor nu sunt cu nimic mai prejos. Sunt bune, sună bine live, trupa știe să facă show, vocalul, care s-a plâns de căldură și a apărut la bustul gol, are voce bună, comunică bine cu publicul și ne-a invitat pe toți în Irlanda pentru bere și petrecere. Au cântat piese precum: The Eye Of The Storm, Regeneration și un cover foarte fain după Whiskey In The Jar.

Ziua a continuat cu o trupă ceva mai cunoscută din New Wave of British Heavy Metal, Saxon, o trupă pe care nu puțini o consideră cel puțin la fel de bună ca mai cunoscutele " colege de generație" . Trupa sună bestial live, membrii s-au prezentat pe scenă îmbrăcați în negru, british style, trecuți bine de prima tinerețe, însă foarte energici și încărcați cu muzică bună, care curgea din instrumentele ce se acompaniau foarte bine cu o voce clară, puternică și pătrunzătoare. Pot spune că încep să înțeleg de ce acest val de trupe au avut așa un mare impact asupra muzicii metal: sunt bune, sună bine și fiecare are stilul ei, cu toate că la bază sunt născute din același sound. E interesant că după atâția ani oamenii încă mai cântă și o fac bine, merg în turnee, scot albume noi. Saxon ne-au " amenințat" că se vor reîntoarce la anul, când vor începe turneul de promovare al albumului pe care îl vor lansa. Îi așteptăm cu drag. Din setlist au făcut parte piese precum: 20,000 FEET, Crusader, Wheels Of Steel și piesa mea preferată de la ei: Princess Of The Night.

Lacuna Coil din Italia nu sunt printre preferații mei, dar un concert cu ei este ceva ce merită să vezi. Sunt profesioniști și au demonstrat-o ieri. Nu mă înnebunesc după riffurile lor, unele sunt de-a dreptul simple, iar piesele urmează o rețetă bine stabilită, dar live sună mai bine, îndeamnă la headbang. Dacă vă întrebați, da, Cristina Scabbia este frumoasă, arată foarte bine la cei 40 de ani ai ei și cântă bine, are o voce plăcută care se îmbină bine cu cea a solistului masculin, Andrea Ferro. Și este și vopsită într-o parte cu mov, spre deliciul fanilor (și al fanelor), care unii dintre ei au venit vopsiți precum ea. Erau mulți fani Lacuna Coil (mai multe fane) și astfel, atmosfera a fost cât se poate de primitoare. Showul lor a fost pe măsura renumelui, au cântat piese bine alese, de pe majoritatea albumelor, cu accent pe ultimul, dar cred că au mulțumit pe mai toată lumea. Au promis că se vor întoarce și Cristina a spus cuvinte frumoase despre muzică, pasiune și cum trebuie ca fiecare dintre noi să vrea mai mult de la viață și să ceara ceea ce merită. Sunt de acord cu ea. Din setlist au făcut parte piese precum: Give me something more, Heaven`s a lie, Trip the Darkness, Kill the Light sau Spellbound.

Toată lumea îl cunoaște pe Max Cavalera, omul care practic a pus Brazilia pe harta metal prin trupa Sepultura și majoritatea celor veniți în acea de-a doua zi a festivalului, au venit pentru a îl vedea alături de noua (deja vechea) sa trupă, Soulfly. De când a renunțat la obiceiurile proaste, Max s-a îngrășat, dar vocea i-a rămas la fel de dură, de puternică și atitudinea de bad boy revoluținoar nu s-a schimbat cu nimic. Soulfly au ridicat celebrul praf mai sus decât orice altă trupă, prin dorința de moshpit și de sărit în sus pe care au transmis-o publicului și concertul lor a zguduit la propriu și la figurat pământul și scena. Nu a lipsit nici interludiul în care membrii trupei, în frunte cu Max Cavalera au adus " primitivsmul" în România prin muzica ritmată de tobe și nu au lipsit din setlist nici piesele care au făcut Sepultura celebră: Refuse/Resist sau Roots, Bloody Roots. Dar Soulfly nu au ajuns atât de cunoscuți doar prin faptul că au un solist celebru, ci prin muzica lor dură, directă și puternică, prin piesele lor care rup lumea în două și timp de o oră, cei patru membrii ai trupei au arătat cum se orchestrează o rupere de capete, prin muzică. O trupă care a făcut istorie, o muzică ce nu semănă cu alta, un show care a părut prea scurt. Soulfly au scos toată energia din noi prin piese precum: World Scum, Refuse/Resist (Sepultura cover), Roots Bloody Roots (Sepultura cover), Prophecy, Intervention (with jam of Black Sabbath's Iron Man) sau Jumpdafuckup / Eye for an Eye.

Cu Black Label Society foaia s-a schimbat și acordurile de southern rock/ heavy metal au luat pe sus fanii veniți în număr mare să-i vadă. Zakk Wylde a demonstrat de ce este un nume atât de greu pe scena rock/ metal mondială, atât prin concertul în sine, cât și prin momentul solo, destul de extins pe care l-a avut. A fost minute bune pe scenă doar el și una din multele lui chitări și și-a demonstrat virtuozitatea, mergând dintr-o parte în alta a scenei fără a își întrerupe defel soloul. De asemenea, cei de la BLS au dat drumul în public unori mingi mari, cu sigla trupei, cu care oamenii s-au jucat un timp, iar pe care mai apoi, românii noștrii le-au prins, le-au dezumflat și le-au luat acasă. Zakk Wylde, John DeServio, Nick Catanese și Chad Szeliga au ținut o lecție de rock pe scena Rock The City și cu toate că din timp în timp sunetul a fost defectuos, au arătat cum se cântă și cum se construiește o carieră muzicală de succes: prin originalitate, pasiune, talent și multă muncă. Nu au ajuns din întâmplare atât de mari și nu exagerez cu nimic când spun că sunt una dintre trupele care cântă pentru că altfel nu ar putea rezista lumii, muzica îi definește, îi ține în viață și ne dă și nouă, fanilor, un motiv de bucurie. Să-i văd live era una dintre dorințele mele de metalhead și s-a împlinit. Sper să nu fie singura ocazie, sper să se mai întoarcă. Un plus pentru penele indiene pe care Zakk le purtat pe cap când a intrat pe scenă, în chip de mare Șef și mare chitarist. Din setlist au făcut parte piese precum: Crazy Horse, Funeral Bell, Bleed for Me, In This River, Fire it Up, Stillborn sau Concrete Jungle.

Cu Machine Head practic am crescut. Îmi aduc și acum aminte zilele când în toată casa, spre disperarea alor mei, răsunau albume precum Burn My Eyes (1994), The More Things Change... (1997) sau The Burning Red (1999). Aveam prieteni buni alături de care toceam CD-urile și făceam planuri  cum o să mai creștem și o să mergem să-i vedem, pe ei și pe alții, care ne desfătau zilele și nopțile. Apoi am mai crescut, am început să-i ascult mai rar, dar fiecare album nou a trecut prin playlistul meu. Când am auzit că vin la Rock The City m-am bucurat și le-am reascultat piesele preferate, am dat telefoane, dar dintre toți aceia care eram odată tineri rebeli, doar eu am ajuns aseară la concert. Nu pot întoarce timpul, anii aceia rămân elmblematici pentru mine și m-am gândit pe durata concertului la ei, la prietenii mei, la cel care mi-a dat pentru prima dată un album Machine Head, emoționat de descoperire. Cei care susțin că sunt o trupă pentru puști au dreptatea lor, dar asta nu înseamnă că nu rămân în continuare una dintre cele mai bune trupe de metal din istorie. Ascultam aseară riffurile de la Darkness Within, meditând la cuvintele lui Robb Flynn, care înainte de piesă ne-a vorbit despre cum muzica i-a schimbat viața și despre cum muzica ne unește pe toți, ne dă speranță, ne ajută în vremurile grele și așa e, și ascultând, mi-am adus aminte de ce îmi plăceau atât de mult Machine Head. Sunt chiar o trupă talentată, sună bine pe CD și live transmit atâta energie, emoție, versurile lor vorbesc despre viață, despre probleme, despre monștrii interiori ai fiecăruia. Au reușit să facă un show cu adevărat bun și chiar dacă cei prezenți erau obosiți, băuți, loviți de soare ore întregi, am văzut bucuria pe fețele lor, oameni de toate vârstele veniți la festival pentru că le place muzica, pentru că au crescut cu trupele astea, pentru că nimic nu se compară cu sentimentul acela când ești la un concert, alături de mii de oameni care cântă alături de solist versurile pieselor preferate, dau din cap, sar, își exprimă trăirile și emoțiile.

Prin piesa Aesthetics Of Hate, Machine Head au adus un tribut lui Dimebag, una dintre legendele muzicii, ucis de un nebun chiar în timpul unui concert.

A fost un show cu adevărat intens și cathartic, care cel puțin mie mi-a trezit multe emoții și m-a făcut să mă simt fericit că încă sunt tânăr și mă pot bucura de muzica unor trupe pe care cu ani în urmă doar visam că am să le văd live.

Din setlist au făcut parte piese precum : I Am Hell (Sonata in C#), Imperium, Beautiful Mourning, Locust, Aesthetics of Hate sau Halo.

Vezi galeria foto a evenimentului la

  • Galerie foto Rock The City Ziua 2: Soulfly, Lacuna Coil, Saxon, Sweet Savage
  • Galerie foto Rock The City Ziua 2: Machine Head si Black Label Society


Te-ar mai putea interesa

Calendar evenimente

Newsletter

Completează adresa ta de email pentru a putea primi ultimele noutăţi şi oferte prezente pe site.