Cronici / Galerii foto / Interviuri

Ten Years After sau lectia de istorie la chitara

Autor: ManuC, 24 Februarie 2010

Luni dupa-amiaza, pe 22 februarie. Vreme de cofetarie, cum ar spune unii. O fi, dar e concert Ten Years After si nu pot zice nu. As sterge praful de pe vesta de piele cu franjuri dar n-am, asa ca-mi iau blugii evazati si-o bandana si sunt gata de intalnirea cu un moment istoric, dar repede ca-s cam in intarziere.

"Doua bilete dus-intors cu masina timpului pana in a 69, la Woodstock", zic eu la casa de bilete, dar rectific cand vad privirea contrariata din spatele geamului. "Doua bilete in zona ..., va rog". Ah, asa mai vii de-acasa.

Gata, am intrat. La timp, pentru ca pe scena deja intra cei de la RIFF care, fara alte prezentari, ne servesc un "Despartiti pentru un timp"si-o "Clipa lor" dupa care fac si prezentarile. Aflam ca anul asta implinesc 40 de ani de cand canta, ca au si in 2010 concerte in multe orase importante din tara si ca sunt bucurosi sa deschida concertul celor de la Ten Years After dupa ce i-au vazut ei insisi la un festival cu cativa ani in urma.

Urmeaza apoi piesele "Caii de lemn" , "Regele soselei" , "A trecut vara" si un colaj de piese ("Generatia Noua" , "Ana-Maria" , "Nerostitele cuvinte") pe care l-au mai cantat la concerte si care mai dezmorteste publicul. Ori asta, ori faptul ca baietii incep sa se miste nitel, se plimba pana in fata scenei sau iau microfonul cu suport cu tot si-l plimba putin mai aproape de public (e clasica asta, dar a incercat-o si Cosmin Gutiu).

Dupa piesa "Primii pasi" urmeaza "Mr. Jimmy", cu solo-ul lui Florin Demea. In treacat fie spus, Demea (care si-a vazut cuminte de chitara lui si n-a interactionat prea tare cu publicul) e cea mai buna parte din RIFF. Mi s-a parut cel mai talentat pana si in piesele cu Florin Grigoras sau Cosmin Gutiu la microfon la un loc.

Hai, ca mai e putin. Florin Grigoras ne anunta ca urmeaza piesa a "Ploua la Woodstock" si ne mai spune o data ce bine e ca sunt acolo si ca noi suntem alaturi de ei. Sau ceva de genul, ca nu mai eram atenta. De final, ca tot aveau o melodie pentru asta, ne mai canta a zIn loc de bun ramasa , ies cu totii in fata scenei si saluta publicul care ii aplauda mai mult sau mai putin retinut si se retrag.

Ei, acum luam o scurta pauza, ne anunta prezentatorul Florin Silviu Ursulescu, care roaga publicul sa nu plece prea departe ca nu dureaza mult pana pregatesc instrumentele si incepe sa ne explice diverse lucruri, de o platitudine debordanta ca sa ma exprim in felul asta, asa ca-mi fac vant spre iesire cu gandul la fumoar. Cu ocazia asta imi arunc privirea in sala si mai studiez publicul. Media de varsta de peste 35 de ani, imbracati normal, curiozitate in priviri. Cu totii asteptau sa-i vada pe cei pe a caror muzica o parte din cei prezenti crescusera sau, in cazul meu, cei de care toata lumea inca vorbeste in materie de legende rock.

N-am asteptat prea mult, pe la 8 si ceva trecute fix scena era pregatita, se aprinde o puzderie de beculete pe spatele scenei si-si fac aparitia membrii formatiei. N-au stat pe ganduri, au intrat direct in ritm cu piesa "Working On The Road", au continuat dupa un a zmultumesca stangaci in romana (au tot multumit de-a lungul concertului, si cu toate ca nu le iesea prea bine pronuntia au fost simpatici) cu "I Woke Up This Morning", "King Of The Blues", "Hear me Calling" si "Angry words", aproape fara pauza. Publicul deja devenise atent, dadea usurel din capsoare si tinea ritmul cu piciorul. Eee, hai ca se poate si mai bine, imi spuneam eu, care ma asteptam sa fie o demonstratie de headbanging de nu se poate la concert. Pana si Leo Lyons n-are stare pe scena, cum poti sa stai indiferent?

Moment de respiro, ne saluta Leo Lyons si ne spune cam ce-au cantat (o parte dintre piese sunt de pe ultimul lor album, a zEvolutiona ) si ce piese mai urmeaza, si gata, n-avem timp de dialogat prea mult, hai sa mai ascultam niste muzica.

Ne gadila urechile apoi "Ia m coming on", "Big Black 45" (in timpul careia Chick Churchill nu mai rezista pe scaun si face cativa pasi pe langa Roland-ul lui studiind serios sala), "50.000 Miles Beneath My Brain" si, surpriza: urmeaza "The Hobbit" . Baietii fac intro-ul si-apoi se retrag si-l lasa pe tobar (Ric Lee) sa-si faca numarul si sa puna la treaba si ultimul cinel, timp in care sala aproape ca-si tine rasuflarea. A mai cantat asta si in alte concerte, dar altceva e cand vezi cu ochii tai. Frumos, mi-a placut!

Acum ca ne-am incalzit, iese si Ric Lee din spatele tobelor, fleasca de efort dar cu zambetul pe buze, multumeste pentru sustinerea publicului si declara ca sunt incantati sa fie la Bucuresti, dupa care ni-i prezinta pe membrii formatiei si website-ul lor. Ne mai spune ca turneul lor continua in Polonia pentru cei care vor sa-i urmeze si ca ne asteapta pentru o sesiune de autografe dupa concert.

In aplauzele publicului inca de la primele acorduri, ne canta "Love Like A Man", "Slip Slide Away" si inca o piesa mult asteptata "I'd Love To Change The World" la care John Gooch incepe pe chitara rece, schimband la jumatatea piesei pe chitara electrica. Acum stateam si incercam sa-mi amintesc varianta cu Alvin Lee (da, am auzit o multime de oameni spunand ca formatia nu mai e la fel fara Alvin Lee) si mi-am dat seama ca, pe bune, n-are nici o importanta. Ten Years After stie la fel de bine sa cante, schimba ritmul si sound-ul ca din joaca si nici nu stii cand trec de la blues la rock sau invers. Dovada si zecile de concerte pe care le sustin in fiecare an si albumele noi care continua sa apara.

Mai e loc si de un "Good Morning Little Schoolgirl", "I Can't Keep from Crying, Sometimes" si "I'm Going Home". Dupa care baietii ies de pe scena, lasandu-si chitarele pe pozitie, lumea se ridica de pe scaune, aplauze peste aplauze, fluieraturi, stiti voi. E cazul de-un bis.

"Reasons Why" si "Choo Choo Mama" au fost piesele cantate la bis, care bis a adus toti fanii mai mult sau mai putin declarati langa scena si la care n-a mai stat nimeni jos. Deci se poate! Chick Churchill parea oricum pregatit sa intervina daca publicul nu era suficient de entuziasmat, invita la aplauze si incuraja spectatorii de langa scena sa se manifeste, ceea ce au si facut. Formatia a parasit scena in aplauzele generale iar mie nu-mi prea mai venea sa plec. E gata? Asa repede au trecut aproape doua ore? Hai, repede, sa-mi iau un tricou, ca or avea si ei treaba iar eu maine ma duc la munca.

Ce-ai pierdut: un concert sustinut riguros, cu piese gandite sa te aduca din anii "70 in prezent si-apoi sa te trimita inapoi si sa te lase acolo, sa te treaca prin rock, blues, progresiv fara sa mai apuci sa te prinzi cand, un Leo Lyons care canta cu aceeasi pasiune ca in tinerete, rade, glumeste, nu poate sta locului, un Chick Churchill care n-ar face de rusine nici o formatie respectabila, ale carui degete se misca ametitor de repede pe clape in continuare, un Ric Lee tehnic, modest, dar care stie sa sustina si sa impuna ritmul cand este nevoie si un Joe Gooch care aduce exact elementul de care mai era nevoie in formatie si stapaneste chitara fara cusur. Ati pierdut ocazia de a asculta un exercitiu de ritm si imaginatie, de a vedea o formatie dornica sa cante, de a fi partasi la bucuria cu care canta pentru public si care nu si-a tradat nici o clipa varsta.

Apropos de melodia lor, "I' d love to change the world", imi place sa cred ca inca fac asta si le multumesc pentru generozitatea cu care isi impartasesc viziunea cu noi si ne inspira.
Ten Years After sau lectia de istorie la chitara
Ten Years After sau lectia de istorie la chitara
Ten Years After sau lectia de istorie la chitara
Ten Years After sau lectia de istorie la chitara
Ten Years After sau lectia de istorie la chitara




Calendar evenimente

Evenimente și noutăți de azi

Newsletter

Completează adresa ta de email pentru a putea primi ultimele noutăţi şi oferte prezente pe site.