Acum câțiva ani am alcătuit un top al primelor 7 albume Trooper. Nu știu unde aș încadra În ziua a opta sau Poemele Moldovei, dar mi-a fost de ajuns o singură ascultare pentru a situa X direct în top 3. După a doua ascultare, mi-a fost clar deja că e cel mai bun album Trooper de până acum.
Despre Atmosfera spuneam că reprezintă chintesența Trooper. X este mai mult de atât. Este un album al maturității și al stăpânirii depline a propriilor abilități și dorințe muzicale. Acestea sunt strâns legate (poate mai mult ca oricând) de originile heavy metal ale trupei, iar punerea lor în practică include desăvârșirea unor încercări anterioare, precum și un strop de noutate. Textul pieselor și temele abordate completează pachetul artistic, unul captivant și savuros.
Producția este excepțională. Tobele care se aud până la ultimul cinel fac audiția să fie o experiență foarte bogată. Basul e foarte prezent încă de la riff-ul a la Steve Harris din intro-ul primei piese și intră adesea în forță, străpungând melodia, cum o face în special pe Rupi tăcerea. Vocea e bine scoasă în evidență mai tot timpul, îmbogățită artificial doar punctual, cu mare efect.Construcția albumului mi se pare că aduce a ceva între album concept și operă rock. E surprinzător, căci nu avem de a face cu o poveste în sine, dar piesele sunt legate de teme similare. Înșiruirea lor construiește un fir narativ mai bine conturat și mai interesant decât reușesc cele două Poeme.
Dansul cu focul este tema principală a albumului: deciziile și acțiunile pe care le luăm individual sau colectiv și repercusiunile lor, respectiv asumarea responsabilității. Și din punct de vedere muzical, piesa în sine e perfectă ca început de album. E genul de melodie care crește pulsul, iar vocaliza prelungită de la final îți deschide curiozitatea: oare și ce urmează e la fel de bun ca ce am auzit până acum?
Lumea s-a stins duce la extrem ideea responsabilității: ce se întâmplă atunci când nimeni nu și-o asumă sau nici măcar nu suntem conștienți de consecințe. Când a apărut ca single, reacția mea a fost să îmi dau ochii peste cap: „Oh, nu, nu o piesă în care Trooper ne spune că omenirea e rea și orice ar face în afară de a sta cuminte și a-și accepta soarta va duce spre pieire”. Dar în contextul albumului o văd cu alți ochi și toate deciziile luate în compoziția piesei mi se par înțelepte. Trooper a mai încercat experimente cu cântăreți de operă, dar doar acum mi se pare că au nimerit-o. Colaborarea cu Alin Stoica și aranjamentele orchestrale creează o atmosferă nu apocaliptică, ci premonitorie. Întărind ideea unei opere rock, avem o imagine auditivă bombastică, pe alocuri caraghioasă („Omul e vinovat / Pentru tot ce s-a-ntâmplat”) ca și cum am asista la o judecată a unor zeități antice, ceea ce se potrivește având în vedere că textul face trimitere la mitul prometeic. Iar bridge-ul în spirală, maiestuos executat în acompaniamentul orchestral și punctat la final de bătăi de bas, creează imaginea unui punct critic urmat de o cădere în hău, în ceea ce nu poate fi decât Iadul.
După această viziune a unui posibil viitor, revenim la o explorare a prezentului prin prisma trecutului în ceea ce ar putea fi o veritabilă teză de doctorat: Rădăcini de dor. Micile explorări folclorice ale Balaurului (precedentele Rădăcini - de apă și de lume), cover-ul Nunta sau piesa Soarele și luna (un Like și un comentariu dacă știți despre ce vorbesc) se desăvârșesc aici într-o epopee de 18 minute. E echivalentul Trooper pentru „Ați vrut folclor? Vă dăm folclor!” Desigur, cu alte valențe. E greu de întrecut în complexitate și calitate o asemenea compoziție, iar încercările altor trupe, indiferent de gen, pălesc prin comparație. Piesa sună excelent, de la melodiile de chitară, la părțile de fluier și vioară, la cor. Am personal o problemă cu textul mai fatalist-patriotic (în special partea recitată), dar apreciez că per total piesa se ridică peste motivul folclorului de dragul folclorului, și îl folosește ca pretext în tema mai largă a albumului. În cazul de față versurile se apleacă asupra efectelor psihologice ale dezrădăcinării, propunând aceasta drept cauză a suferințelor vieții moderne. Lipsa unui țel, a unei dorințe („Cin' mai poartă doru-n piept / Cine-și poartă visul drept?”), e cauză dovedită a depresiei și anxietății, izvorâtă dintr-o proastă alegere a propriilor valori. Toate culturile lumii oferă soluții din vremuri străvechi; „Rădăcini de dor” este o interpretare a variantei românești.
(Notă: Până ca CD-ul să ajungă în posesia mea, am ascultat piesele în ordinea din playlist-ul de pe canalul oficial de YouTube al trupei. Succesiunea pieselor pe CD e un pic diferită. Mi se pare mai interesantă varianta de pe YouTube sau poate sunt părtinitor, așa că voi păstra ordinea cu care m-am obișnuit. Nu ar trebui să afecteze argumentele ce le-am adus pentru coeziunea albumului.)
Călătoria continuă cu un moment de respiro. Trooper au apelat la producătorul George Hora pentru a conferi piesei Dragoste falsă un sound mai accesibil ascultătorilor unui alt gen de muzică. Nu e nici cea mai bună, dar nici cea mai groaznică piesă Trooper despre dragoste. Se potrivește totuși în narativ. Dacă primele trei piese au tratat subiectul din punct de vedere colectiv, de aici încolo, perspectiva este una individuală.
Rupi tăcerea e o copie a Hardwired de pe ultimul album Metallica. E o piesă în forță, cu versuri directe, menite să te impulsioneze și poate să te motiveze să îți asumi responsabilitatea propriului necaz, chiar de cauza e una externă. În rest, poate fi o bună introducere în discografia Trooper pentru tineri metaliști.
E și un bun energizant pentru piesa ce urmează. Când ești doar un simplu om e un melanj sau o sinteză a tuturor pieselor Iron Maiden de peste 7 minute. În opinia mea, cea mai bună descriere ar fi o combinație între Dance of Death, The Number of the Beast și Fear of the Dark. Ca în oricare dintre aceste piese avem de a face cu un narator surprins de o adiere tulburătoare și o arătare înfricoșătoare. Diferența e că, spre deosebire de orice piesă Maiden, forțele demonice cu care se confruntă personajul nu sunt externe, spiritele supranaturale nici nu au ființă. Pericolul, spaima, pentru protagoniștii Fecioarei de Fier țin exact cât ține piesa - 7, 10, 13, 18 minute -, dar tot au un final. Pentru omul simplu, însă, monstrul terifiant este însăși viața. Lesne de intuit teribilul paradox.
Avem de a face, desigur, cu anxietatea, narațiunea surprinzând momentul unui atac de panică. E de apreciat tactul cu care textul abordează subiectul. Nu se apelează la alegorii generice, metaforele sunt simple și directe („Când m-a-ncolțit am dorit să dispar, / Când m-a lovit am căzut ca un zar.”). Emoțiile sunt veridice și redate cu precizie datorită interpretării vocale. Nu știu dacă e un omagiu voit, dar ultima parte a piesei în care vocea crește și apoi coboară îmi amintește de Jocul ielelor al celor de la Compact. Interesantă conexiune, dacă ea există într-adevăr.
Îmi place că personajului i se oferă capabilități de reflecție. Nu este o simplă victimă a sorții, e capabil să identifice cauza („Adevărul e că mi-este frică de viață”), să se întrebe dacă nu cumva propriile acțiuni l-au adus în situația de față („Vina mă roade mereu ca o rană în piept”) și să se pună în contextul general al suferinței omenești. Indirect, textul lasă loc și soluției. În esență, nu e nici o diferență între acest om simplu și cel vinovat pentru imaginea apocaliptică din Lumea s-a stins.
Spune-mi ceva, spre deosebire de Dragoste falsă, are în plus faptul că un ascultător poate percepe emoția transmisă chiar de nu se regăsește în versuri. E cea mai sentimentală piesă de pe album, atât vocal cât și prin solo-ul de chitară. În trecut mă irita interpretarea lui Alin Dincă tocmai pe genul ăsta de piese, dar aici abordarea realizează echilibrul perfect între tehnică și patos.
Ultimele două piese sunt și cele mai personale de pe album. Fără mască este născută din experiența Coiotului pe platformele de socializare, o reinterpretare mai reușită a Hatebook. E ingenioasă folosirea simbolisticii legată de pandemie, de n-ar părea că invită la controversă de dragul controversei prin folosirea unor versuri echivoce. Dar trecând asta cu vederea, e probabil cel mai iscusit text din discografia Trooper ce critică năravurile omenești. Hiba piesei e, însă, refrenul, care contrastează prea mult în intensitate cu restul. Chiar de înțeleg intenția de a sugera tocmai un sentiment de ușurare și de speranță în opoziție cu frustrarea creată de reproșurile constante, melodia e totuși prea moale.
Albumul se încheie cu o surpriză. Ruinele e o melodie simplă, clasică, de pian, acompaniată de vocea suavă a lui Alin Dincă, un cadru ce mă duce din nou la ideea de operă. Mi-l imaginez pe o scenă cu câteva ruine ca decor în spate, cântând plin de sensibilitate cu privirea sus, undeva deasupra publicului, înaintea căderii cortinei. Melodia parcă te invită, conform versurilor, în cadrul feeric, refrenul te face să cânți alături de interpret, deși nu e tocmai genul acela de piesă. Textul e cel mai ambiguu de pe album, presărat cu metafore și simboluri. Avem din nou întrebări existențiale, sentimentul pierderii. Totuși, răspunsul rămâne în sufletul autorului, care prețuiește momentul de intimitate, permițând ascultătorului să simtă în propriul fel.
De-a lungul precedentelor nouă albume, Trooper a evoluat mult, și-a diversificat stilul, a încercat lucruri noi, în același timp în care și membrii au evoluat ca muzicieni. Albumul al zecelea este concretizarea întregii lor experiențe. Muzica este a doua lor limbă după cea maternă, pe care o folosesc cu abilitate pentru a spune o poveste captivantă. Vocabularul Maiden îl stăpânesc atât de bine (de la compoziție, la riff-uri, la text) încât au reușit să-l folosească pentru a „spune” ceva nou în piesa Când ești doar un simplu om. Celelalte elemente - operă, pian, folclor etc. - îmbogățesc acest vocabular. Nu sunt folosite doar ca încercări muzicale, ci cu scop precis, contribuind la rezultatul final: un album complet, o călătorie ce te duce prin locuri similare, dar fiecare fascinant în modul său propriu.
Personal, pot spune că mă bucur din nou de un album Trooper care m-a stârnit intelectual și emoțional, m-a invitat să îl ascult atent și m-a motivat să îi dedic câte un paragraf pentru fiecare minut al piesei Rădăcini de dor. Dacă X nu ar fi avut atâtea de spus, nu aș fi avut nici eu.
