După excelentul debut cu Descântec, m-am întrebat ce va urma pentru Dora Gaitanovici. Mă temeam să nu aibă soarta multor artiști, care nu reușesc să transforme expunerea din mainstream în ceva durabil sau, dimpotrivă, ajung să se dilueze într-un stil mai comercial. Din fericire, aceste temeri s-au dovedit a fi nefondate. Arcanum Bazar reprezintă un pas firesc în viața trupei, unul curajos, prin care explorează noi posibilități.
Dacă am gândi în clișee, am putea spune că e o încercare a trupei de a-și găsi identitatea muzicală sau că e o racordare la trendul actual al muzicii metal, aflată într-un iureș postmodernist în care orice poate fi combinat cu orice - un adevărat bazar de stiluri, de toate pentru toți. Nu vreau să spun că e o dorință a celor patru muzicieni de a fi la modă cu vreun scop comercial. Mi se pare că pur și simplu fiecare membru al trupei a venit cu propriile preferințe, de la progressive metal la muzică electronică, îmbinate cu pop. Cam cum spun cei de la Twenty One Pilots: "If it was our way, we'd have a tempo change every other time change, cause our minds change on what we think is good." O încadrare în genuri muzicale nu își mai are rostul. Mult mai important e ca muzica să se închege cu mesajul liric și cu intențiile artiștilor, ceea ce ar face diferența dintre o "șaorma cu de toate" și o compoziție artistică.
Fără dubii, Arcanum Bazar se încadrează în a doua categorie. Muzica nu e doar un suport pentru versuri, ci o sondă a sufletului, folosită nu doar să evoce, ci să și exploreze. Spre deosebire de predecesorul său, albumul de față este mai interiorizat. Nu mai avem povești și personaje, ci subiecte mai introspective, chiar dacă spiritul liric e, în esență, același. Fiecare piesă e ca o capsulă pentru diverse trăiri și sentimente, dureri, plăceri efemere, reflexii și introspecții.
Acestea fiind spuse, să explorăm și noi acest bazar mistic și să-i deslușim o parte din secrete. Introul ne transpune din orașul de baștină al trupei în lumea imaginată de către membrii ei. Vând ploi sună ca o piesă alternative metal românesc din anii 2000 adusă în contemporan, solidă și cu un refren cantabil. Aș zice că aportul lui Adi Despot nu era necesar. Nu aduce ceva marcant în plus, iar idiolectul său ușor de recunoscut distrage de la versurile iscusite pe care Dora le punctează cu abilitatea cu care ne-a obișnuit. În schimb, prezența Irinei Rimes în cadrul piesei Dor e aproape insesizabilă, vocea ei fiind foarte asemănătoare cu cea a Dorei. Împreună cu videoclipul său, compoziția mi se pare o operă de artă deplină. Stilul vizual s-ar potrivi unui film horror psihologic modern. Muzical, ai putea crede inițial că e o melodie pop obișnuită, dar sincopele de muzică electronică dau un indiciu despre ceea ce urmează. Întâi un refren plin de patos, apoi un breakdown pe care să-ți rupi gâtul, dar nu înainte de a da volumul mai tare, indiferent de cât de tare era deja. Zgomotos, visceral, încadrat în tușe rapide, monocromatice, cu accente sangvine. Într-o cultură în care a spune "mi-e dor de tine" și "mi-e poftă de o șaorma" e cam același lucru, e mai mult decât binevenită o astfel de redare artistică a unui sentiment nuanțat precum este dorul. Mai ales că vorbim despre o trăire unică mentalului românesc.
Ca să încheiem colaborările, cea cu Deliric mi-a displăcut inițial, dar am ajuns să o apreciez până la urmă. Nu sunt un ascultător al muzicii sale, dar am audiat anul trecut DxSS3. Doar o dată, căci mi se părea că ascult tot aceeași piesă de mai multe ori. Aceeași senzație am avut-o și cu cea de pe albumul Dorei - Caut cine sunt, că am de-a face cu o altă piesă ca toate celelalte ale lui Deliric. Mai rău, îmi și pare genul de piesă hip-hop în care vocea feminină e doar acolo să sune bine pe refren, ca și cum Dora era invitata pe piesa asta și nu invers. Dar apreciez versurile cu care a contribuit rapperul - partea cu cârligul, lebăda și abisul e chiar de pus în ramă. Foarte mișto e și partea melodică din spate, care în final ia prim-planul și evocă perfect zbuciumul ilustrat în versuri de imaginea valurilor mării.
Această legătură între elementele naturii și melodie se regăsește și pe romanța Hai, vântule unde dialogul din versuri se întruchipează în muzică. La bază avem o sublimă temă muzicală ce sugerează în mod auditiv imaginea unei frunze purtate de vânt. La început este interpretată de chitară și alternează cu partea cântată, dar pe măsură ce intensitatea crește, cele două se împletesc și schimbă rolurile, piesa încheindu-se cu tema redată de către Dora sub forma unei vocalize emoționante.
Rămânând în zona influențelor folclorice, Mătrăgună face cea mai clară legătură cu Descântec. Probabil nu e întâmplător că a fost prima piesă compusă pentru album. Muzical, însă, piesa e o alternare contrastantă între un vibe R&B marcat de beat -uri și efecte electronice, și djent -ul chitarelor.
Cam același lucru poate fi spus și despre Frig, unde amalgamul de stiluri e și mai pestriț. Avem și mai multă muzică electronică, abilitățile vocale ale Dorei fiind ascunse de un tempo monoton. Dar monotonia are viață scurtă pe acest album, căci, din tot acest amestec de sonorități moderne, răsare în mod surprinzător un solo de chitară cât se poate de clasic și pătruns de sensibilitate, care nu poate fi urmat decât de un final în forță în care Dani Bușoi (unul din cei doi chitariști ai trupei) face pereche vocală cu Dora.
Acest duet se regăsește în variantă extinsă în cadrul valsului Încă o zi, care nici el nu se poate desfășura până la capăt fără niște inserții metalice.
Nici măcar Vara mea nu ne poate păcăli că nu ascultăm un album metal, cu toate că vreo trei sferturi din ea ai putea spune că e o piesă de club. Dar nu se mai fac piese despre vară ca pe vremuri. Versurile nu sunt despre mare, femei și banane... ci despre droguri. La figurat, desigur, fiind vorba despre genul de experiență minunată în care te-ai pierdut cu totul în sentimente și la care ai tot vrea să te întorci și să o retrăiești. O piesă comercială o putea lăsa așa. Era hit, se dădea la radio. Dar o minte creativă a decis să insereze o punte care ne scoate din reveria melodiei și ne bagă în sevraj - un avertisment că aceste încercări de a trăi în trecut te pot duce la obsesie și depresie. Spre norocul nostru, un drum fill plin de optimism ne scoate înapoi la refren și totul e bine și frumos.
Încheiem acest drum întortocheat tocmai cu finalul: piesa ce dă titlul albumului, Arcanum Bazar, cea mai lungă, pe drept pusă ultima. Versurile concluzionează tema tuturor celorlalte piese - o contemplare lirică a relației cu propriile sentimente, în umbra căreia se naște o agitație lăuntrică în legătură cu propria identitate. Dacă pe alte piese muzica era mai liberă, cu un rol explorator, aici structura e mai rigidă, menită să întărească cele două stări. Părțile contemplative sunt calme, în contrast cu riff -urile dure de chitară ce leagă strofele. Aș spune că e piesa pe care Dora își arată cel mai bine talentul și abilitățile. Spre deosebire de alte cântărețe, ea nu își folosește vocea doar pentru a arăta ce poate. Fiecare crescendo, fiecare inflexiune sau modulație are un scop artistic, acela de a trece interpretarea versurilor dintr-o stare sufletească în alta - de la una meditativă la una anxioasă, sau de a o nuanța cu agitație, disperare, speranță.
Arcanum Bazar este un album complex, care are multe de oferit: varietate muzicală, versuri profunde, interpretări de excepție. Se simte că s-a muncit la el, atât la producție, cât și la compoziție. Sună modern și sunt multe momente interesante, din care am evidențiat doar o parte. Trebuie să menționez și versatilitatea tobelor, care variază de la electronic la blast beats, la pattern-uri interesante ce îmbogățesc audiția. Atât liric, cât și muzical, aș spune că trupa Dora Gaitanovici este, pe acest album, în maturizare. E dincolo de naivitatea și superficialitatea adolescenței, dar departe de maturitatea resemnată, rigidă, scăpată de frământări. Arcanum Bazar conține mai multe întrebări, dar nu are răspunsuri. Vorbește de leacuri, mângâieri, haine sufletești, dar acestea sunt doar iluzii sau speranțe deșarte. Tocmai de aceea merită ascultat.
