Mi s-a spus că a fost odată ca niciodată un sfânt pe nume Nicolae, care a pus bazele unei formații rămasă în istorie ca Phoenix. Și norocul face că acest Nicolae încă mai calcă pe meleagurile noastre, astfel că cei ce doresc încă mai pot vedea pe scenă "un mit în viață". Cu această ultimă sintagmă a fost prezentat Nicu Covaci la concertul din 21 decembrie 2013 din Timișoara.
Evenimentul organizat sub egida Rotary District 2241 Romania - Moldova s-a dorit a fi o repunere în scenă a primului album Phoenix de după Revoluție, SymPhoenix, adică Phoenix plus orchestră. În cazul de față a fost vorba de Orchestra și Corul Momentum, aflate sub bagheta dirijorului Vlad Mateescu.
Coincidență sau nu, concertul a avut loc la 21 de ani de la lansarea albumului.
E cert că muzica lor a răzbit printre decenii, a atras noi generații, printre care și a mea, și încă își păstrează flacăra vie. Formația Phoenix, în schimb, nu pare să mai atragă prea multă lume. Nicu Covaci, rămas despot solitar, abia a adunat o jumătate de sală de sport, și nu toți plătitori de bilet. Publicul din această seară ar fi încăput într-o sală de filarmonică sau de operă, unde acustica ar fi fost mult mai potrivită pentru un asemena concert, decât antica noastră Sala "Constantin Jude", ex "Olimpia".
Totuși, n-a fost cea mai proastă sonorizare pe care am auzit-o la un concert Phoenix, iar în condițiile date, a fost chiar acceptabilă, dar cu siguranță și-a pus implacabil amprenta asupra întregului concert. Instrumentele s-au putut distinge cu ușurință, dar amplificatoarele nu au făcut față nivelului prea ridicat al sunetului, astfel că de la un anumit prag, muzica se transforma în zgomot. Ba mai mult, orchestra nefiind amplificată, a fost adesea acoperită cu totul de către instrumentele electrice ale formației, astfel că toată ideea evenimentului a fost spulberată.
Concertul poate fi împărțit în două jumătăți, prima constând în mare din piesele clasice, iar a doua mai mult din piesele mai recente, compuse în perioada pribegiei peste graniță, sau după revenirea în țară. S-au cântat multe din piesele ce au fost incluse pe albumul SymPhoenix. Astfel, după ce muzicienii și-au acordat instrumentele pe Ciocârlia, și publicul și-a acordat emoțiile pe Timișoara, apoi pe Mugur de fluier.
Am tresărit și eu, dar hibele concertului au început să mă roadă tot mai tare și să mă simt tot mai detașat de ceea ce se defășura dinaintea mea. Trec peste sunteul prost. Trec și peste faptul că Nicu Covaci a încurcat de două ori ordinea pieselor, căci micile întreruperi nu au afectat prea tare fluența concertului, care oricum nu a avut așa ceva, fiind doar o succesiune de melodii. Cel mai deranjant, însă, a fost atitudinea muzicienilor, faptul că nu reușeau să și transmită ceea ce cântă.
Mircea Baniciu nu a putut fi înlocuit nici măcar de doi soliști vocali, în speță, de Tavi Colen și Bogdan Bradu. Ambii au voci foarte bune, dar primul nu are aceleași inflexiuni folclorice ca ale lui Baniciu, în timp ce al doilea deși poate ține note lungi, nu poate transmite de unul singur forța și pasiunea unei piese precum Te întreb pe tine, soare de exemplu. Acesta a fost oricum eclipsat de gesturile de bufon ale lui Tavi Colen, care pe mine efectiv m-au călcat pe nervi. Se vedea că nu are nici o pasiune pentru ceea ce cântă și că doar cântă piesele altcuiva, pentru că era nevoie de el. Până și vocea răgușită încă de la primele versuri a lui Nicu Covaci mi-a transmis mai multe.
Cristina Kiseleff s-a descurcat bine la vioară, dar nu m-a încântat. A încercat să anime publicul, dar fără succes. Nu s-a apropiat deloc de pasiunea cu care cânta "nebunul" de Mani Neumann. În schimb, vioara ei era decorată cu un șirag de LED-uri albastre care m-au ars pe retină și care se potriveau în peisaj mult mai prost ca niște rockeri la un concert simfonic. Phoenix avea multe lipsuri de acoperit după plecarea celorlalți membri, dar nu m-aș fi gândit niciodată că avea nevoie de o animatoare.
O prezență interesantă a fost cea a lui Adrian Naidin la violoncel, care a avut câteva momente individuale deosebite, dar în cadrul pieselor Phoenix nu a avut prea mult de oferit, sau cel puțin nu s-a auzit. De tobar și de basist, regret, dar nici măcar numele nu l-am reținut.
Singurii artiști adevărați de pe parchetul sălii au fost Nicu Covaci și Cristi Gram, un virtuoz al chitării, a cărui expresivitate artistică a adus cu adevărat ceva în plus muzicii Phoenix.
Lucrurile au avut o turnură spre mai bine pe la mijlocul concertului. Pe Jocul, orchestra s-a auzit mai bine și a creat o atmosferă maiestuoasă, ce a culminat cu un solo de excepție din partea lui Cristi Gram. Am trecut la piesa inspirată din folclorul sârbesc Iovano, Iovanke și la compoziții mai noi, inclusiv de pe Baba Novak. Cred că tocmai faptul că aceste piese sunt mai aproape de sufletul lui Nicu Covaci (așa cum a mărturisit și despre Balada lui Ciprian Porumbescu), a făcut ca ele să treacă mai ușor zidul emoțional dintre public și scenă, pentru că trăirile au fost mai oneste. În rest am avut impresia că urmăresc o trupă de cover-uri și că evenimentul ar fi trebuit să se intituleze mai degrabă "Nicu Covaci și SimPhoenix".
O surpriză plăcută a fost momentul La umbra marelui URSS. Pe scenă au fost invitați reprezentanții ANOSR, care militau pentru atribuirea a 6% din PIB pentru educație. Aparent, această campanie dorește să folosească drept imn melodia amintită. Studenții au cântat și ei împreună cu formația, iar momentul a fost îndelung aplaudat. Pe mine m-a dus cu gândul că Nicu Covaci e un fel de Roger Waters al României.
Isprava s-a repetat și la final, când fanii au fost invitați pe parchet pentru a cânta alături de trupă. Astfel, într-un final emoționant s-a cântat la unison Timișoara și "Fie să renască...". Până la urmă, a avut și sala avantajele ei.
Pe nerăsuflate au trecut 2 ore și jumătate de concert ce a alternat de la penibil la senzațional. Trecând peste problemele prezentate, m-am simțit bine și am savurat muzica ce va dăinui și în viitor. Formația Phoenix, în schimb, se îndreaptă spre inevitabilul final. Nimeni nu poate readuce ceea ce a fost, așa că mă bucur că încă mai putem vedea pe scenă "un mit în viață", chiar și așa cum e el. Tot e mai bine decât nimic.
