Comunitatea muzicii metal și publicațiile de specialitate s-au bucurat de includerea unei trupe de metal în ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice din 2024, urmărită de milioane de oameni din întreaga lume. Împărtășesc acest sentiment. Metaliștii nu prea tânjesc după atenție în afara propriei lor bule. Suntem mai mult decât mulțumiți să ne petrecem timpul în preajma altor metaliști, să transpirăm în mosh pit, să dăm din cap pe muzică ce sperie vecinii. Dar chiar și suflete sumbre ca ale noastre se bucură când egoul le este măgulit, atunci când muzica noastră apare în reflectorul scenei globale. Aceste fiind spuse, consider că acest moment reprezintă mult mai mult decât o incursiune a muzicii heavy metal în lumea celor de rând. Când l-am văzut prima dată, m-am emoționat profund. Și am văzut destule videoclipuri pe YouTube cu reacții asemănătoare. Vorbesc despre metaliști în toată firea cu lacrimi în ochi și pe obraji. De asemenea, comentatori TV exclamând "oaaaauuuuu" la final. Trebuie să existe ceva mai profund în spatele unor astfel de reacții oneste.
În cele ce urmează, voi argumenta că acest spectacol de trei minute reprezintă una dintre cele mai mari realizări artistice ale acestui secol. Trebuie menționat din start că acesta nu poate fi prezentat pur și simplu ca un show Gojira. Nu este vorba doar despre ei cântând la Jocurile Olimpice sau interpretând un cover al Ça Ira, un celebru imn revoluționar francez. Mai degrabă, a fost un moment artistic cuprinzător, orchestrat de o echipă de regizori, care a implicat sute de oameni pentru a fi produs. Am citit că au fost în jur de 300 de alți muzicieni - orchestră și cor - ascunși vederii. Adăugați la asta oamenii responsabili de costume, recuzită, decoruri, efecte pirotehnice și așa mai departe.
Mai mult, reprezentația reprezintă exemplul perfect al unui așa-numit Gesamtkunstwerk, care se traduce ad-literam ca "o operă de artă totală". Richard Wagner a imaginat că o astfel de lucrare ideală ar trebui să fie o îmbinare a mai multor forme de artă într-un mod coerent și armonios pentru a atinge un scop artistic. El a realizat aceste idealuri în grandiosul său ciclu de opere Inelul Nibelungilor.
Majoritatea concertelor și evenimentelor speciale sunt proeminent despre forma de artă în sine. Un spectacol al unei supervedete pop este în principal despre etalarea vocii sau a mișcărilor de dans. Concertele Rammstein, în ciuda grandorii lor, sunt în primul rând despre efectele pirotehnice. În spectacolele din pauza Super Bowl se pune accentul pe spectacol și pe gradul de celebritate al artiștilor. Atracția Live 8, cu certitudine unul dintre cele mai mari evenimente muzicale ale secolului XXI, a fost că artiști legendari au cântat simultan în întreaga lume. Cu alte cuvinte, aceste spectacole sunt mai mult despre formă decât despre conținut, cu toate că acel conținut este unul de foarte mare calitate. În contrast cu acestea, secțiunea Liberté a ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de Vară din 2024 a fost în primul rând despre mesajul artistic. Diverse forme de artă au servit prin mijloacele lor proprii pentru a construi o stare emoțională cuprinzătoare a spiritului Revoluției Franceze.
Muzica dură a celor de la Gojira a evocat emoții de furie, revoltă, dar și reziliență, în timp ce vocea răgușită a lui Joe Duplantier proclama "Let us rejoice, good times will come". Prestația energică și uluitoare de la tobe, a fratelui său, Mario, a pictat o imagine sonoră a haosului total, a unor instituții aruncate în aer. Cântăreața de operă Marina Viotti, ridicând o mână victorioasă, amintește de celebrul tablou al lui Delacroix simbolizând revoluția, care a fost prezentat în formă animată în scurta introducere a interludiului. Vocea ei sublimă a echilibrat tonurile mai întunecate, inspirând sentimentul esențial al speranței. Această dualitate oglindește fraza ça ira, care transmite că lucrurile vor fi bine, în ciuda greutăților din prezent.
Opera joacă și un rol secundar. Deoarece este considerată o formă de artă superioară, ea elevează indirect moralitatea mișcării revoluționare, care nu este doar despre răsturnarea liderilor, ci și despre progresul către un standard mai înalt. Da, te lupți printre dărâmături și clădiri în flăcări și spânzuri aristocrații, dar după aceea reconstruiești pe baza unor valori mai bune. Da, asculți muzică care sperie majoritatea oamenilor și dai din cap ca un sălbatic, dar poți aprecia și arta mai sofisticată, trecând peste o prăpastie ce a devenit trivială de traversat în timpurile noastre.
Elementele teatrale, precum capul decapitat al Mariei Antoaneta și corabia cu pânze redată din stema Parisului, joacă un rol major în aspectul vizual al spectacolului. Rolele de benzi roșii simbolizând șuvoaie de sânge, deși extrem de rudimentare în comparație cu efectele moderne, au un impact puternic. E suficient să te uiți la orice video cu reacții sau comentarii live și să observi câți sunt uimiți de această imagine impresionantă. Și în timp ce avem această imagine în minte, putem vorbi despre o formă de artă mai puțin evidentă care este inclusă în această capodoperă: arhitectura. Desigur, La Conciergerie nu a fost construită special pentru această reprezentație, dar a fost aleasă pentru a servi drept scenă și fundal. Da, are o importanță simbolică, deoarece aici au fost întemnițați aristocrații în timpul Revoluției. Dar dacă ar fi fost o clădire neremarcabilă din punct de vedere estetic, sunt destul de sigur că nu ar fi fost aleasă, în ciuda semnificației sale. Clădirea nu doar stabilește perioada istorică, ci este un personaj în sine. Arată impunătoare pe malul Senei, umplând cadrele largi superbe. Cu turnurile sale, stă ca o fortăreață impenetrabilă, doar pentru a sfârși acoperită de explozii, fum roșu și role însângerate de hârtie, care contrastează perfect cu culoarea bej a zidăriei.
Prin mijloace narative cinematografice, spectatorul este purtat direct în opera artistică. Este uimit de un cap decapitat care cântă și, fără vreo șansă de a se dezmetici, într-o fracțiune de secundă camera de filmat se îndepărtează brusc, pentru a-i dezvălui imaginea completă a haosului: flăcări amenințătoare, tobe asurzitoare, chitare șuierătoare, coruri propovăduitoare. Printr-un establishing shot, privitorul e făcut complice al figurii mascate care ține torța deasupra peisajului parizian.
Am stabilit, așadar, cum, pe fundamentul muzicii, fiecare formă de artă a contribuit cu propriile sale elemente specifice pentru a consolida viziunea artistică într-un mod unitar și pentru a crea o experiență mai cuprinzătoare. Asta este ceea ce reprezintă termenul Gesamtkunstwerk. O instanță comparabilă a unei astfel de îmbinări a diverse forme de artă este The Wall al trupei Pink Floyd. Reprezentațiile sale live creează o experiență imersivă, încorporând animație, cinematografie, teatru, recuzite și manechine pentru a servi unui scop creativ. Elementul inedit al spectacolului, construirea zidului, are un efect interesant atunci când este finalizată. Zidul blochează privirea spectatorilor, astfel transpunându-i în lucrarea artistică prin recunoașterea implicită a existenței lor. Un fel de breaking the fourth wall prin construirea sa, la propriu. The Wall este una dintre marile creații ale artei populare moderne. Dar ceea ce diferențiază show-ul Gojira de la Jocurile Olimpice este contextul. Valoarea unei lucrări de artă nu este doar intrinsecă, oricât de mult și-ar dori artiștii să nu fie așa. De exemplu, această prestație nu ar fi avut un impact atât de mare dacă ar fi făcut parte dintr-un festival de muzică obișnuit. Fiind parte a unui eveniment global, capătă potențialul de a fi ridicată la rang de istorie. Mona Lisa era relativ necunoscută în afara comunității artistice, până când a fost furată la începutul anilor 1910 și astfel a devenit faimoasă pentru oamenii de rând. Mai mult, valorificând rețeaua oferită de o asemenea expunere globală, mesajul artistic poate crește și atinge universalitatea.
Nu sunt expert în artă în niciun caz, dar experții pot doar explica mecanismele artei și o pot pune în context. Valoarea unei opere de artă este, în cele din urmă, percepută de un public. Și, fără îndoială, sunt un membru al publicului. Așadar, permiteți-mi să vă expun cum văd eu.
Nu trebuie să știi multe despre muzică sau operă, nici despre istorie, pentru a înțelege ce au vrut să transmită creatorii acestui moment. Din primele secunde îți dai seama de ideea de revoluție, de răscoală, înțelegi că se dorește a fi portretizat spiritul definitoriu al nașterii Republicii Franceze. O simți în corp. Prin îmbinarea perfectă a mai multor forme de artă, artiștii au reușit să acceseze surse viscerale ale umanității, să declanșeze emoții colective.
Mintea umană face în mod natural conexiuni, iar ei se bazează pe asta. Acest eveniment nu trăiește în izolare. Este legat de olimpism și prin asta de întreaga lume, atât modernă, cât și antică. Am văzut un video cu oameni din Pakistan care, cu puține informații oferite în prealabil, au relaționat instantaneu ceea ce au văzut cu propria lor cultură, au făcut legături cu evenimente din propria lor istorie, cu problemele cu care se confruntă.
Libertatea obținută de la aristocrație este oglindită simbolic de flacăra olimpică, reprezentând focul pe care Prometeu l-a furat de la zei. Poate că ceea ce am văzut și auzit nu este doar o reprezentare artistică a unui eveniment istoric, ci a unei trăsături mai universale a spiritului uman, care poartă cu ea un mesaj de încurajare: În vremuri incerte, prin unitate putem sta împotriva a tot ceea ce considerăm că nu este în regulă cu lumea. Poate fi sumbru acum, dar vom izbândi. "Let us rejoice, good times will come without fear of fire or flame! Ça ira!".
Mă îndoiesc că lumea își va aminti de interludiul Gojira drept un mare moment artistic, dar sper că cel puțin unii oameni îl vor aprecia ca fiind mai mult decât doar "atunci când au cântat metal la Jocurile Olimpice".
Sursa foto 1 si foto 2: Gojira / Facebook.
