Sound Art este un festival atipic, care încearcă să îmbine mai multe arte și să aducă în fața publicului sonorități diverse, care depășesc aria metalului extrem sau clasic. Trupele sunt alese cu mare grijă și vin mai ales din zone experimentale sau avangardiste, iar publicul este unul interesat de acest tip de muzică și în ciuda numărului mic, mai ales în anumite momente, este totuși unul cald. Sunt oameni care vin an de an și susțin mișcarea, chiar și prin simpla achiziționare a unui tricou cu festivalul. Apropo de acest aspect, calitatea materialului și a designului chiar este bună și prețul deloc mare. Mi-a plăcut și faptul că nu au fost doar tricouri negre, ci și verzi și albastre, care chiar arătau bine. Festivalul a început, de fapt, joi seara, în club Control, cu Dan Serbanescu și al sau proiect, Alone in The Hollow Garden. Din păcate, nu am ajuns, cum nu am ajuns nici duminică, la o seară de poezie în club Hidden, sub egida Institutului Blecher, alături de trupa Amarthalos și poeții Claudiu Komartin, Ania Vilal și Șerban Mihalache. Așadar, un festival complex, cu multe ramuri, pentru un public select și căutător de frumos. Pe lângă merch-ul oficial, aproape toate trupele au venit și ele cu câte ceva, de asemenea a mai fost un vânzător grec, cunoscut publicului românesc, care a avut și el un stand destul de bogat. O surpriză a fost prezența cuiva care a vândut stickere și magnete diverse, multe cu tematicā rock sau metal, dar și cu desene animate, filme horror sau personaje celebre. A fost interesant și atipic, numai bani să fi avut. Din păcate, cei de la Villagers of Ioannina City nu au avut nici un produs, doar muzica lor excelentă. Publicul a fost civilizat, dar numărul din prima zi a fost cu mult mai mare decât cel din a doua zi, semn că mulți au venit doar pentru deja cunoscuții greci. Dar chiar și așa, atmosfera a fost una prietenoasă, caldă, sunetul a fost unul bun în cea mai mare parte, la fel și luminile. Primăvara și-a cam intrat în drepturi și oamenii au venit îmbrăcați lejer și cu gânduri bune în clubul Quantic.
Prima zi de festival în clubul Quantic a început cu trupa Beauty and the Rat din Iași, despre care eu nu știam nimic, dar mi-a plăcut numele și nici muzica nu pot spune că mi-a displăcut. Frumusețea muzicii stoner este aceea că poate creea un sound imersiv, care să te bage într-o stare anume, în care dacă reușești să intri chiar ai șansa să trăiești o plăcută experiență. Este o trupă corectă, piesele cam generice, dar bine cântate, un bun început pentru un festival care s-a dovedit a fi unl de ținut minte. Nu cerd că a fost o trupă care să nu-mi placă măcar puțin.
Au urmat polonezii de la Hypnosaur, un nume interesant, cu un logo atrăgător care cântă un rock mai clasic, cu clape și cu focus pe tobe. Vocea caldă, de trupă alternative din anii 2000, mi-a produs ceva nostalgie și mi-a ajuns fix la inimă. Numele m-a dus în cu totul altă direcție, așa că supriza când au început să cânte a fost cu atât mai mare și m-a ținut atent. Recunosc că mi-a plăcut mai mult decât mă așteptam și am mai ascultat și a doua zi acasă. Trupa a
cântat o piesă încă neînregistrată și care probabil va fi pe albumul următor, care cel mai sigur va apărea anul viitor. Băieții au executat și un cover Prodigy, Invaders must die, într-un stil propriu și personal.
Bulgarii de la Obsolete Guns au ridicat și mai mult ștafeta, cu un rock progresiv de mare calitate, cu elemente de sludge, cu multe momente heavy, pe alocuri melancolic, care merge bine cu un pahar cu whiskey alaturi. Vocalul a avut un aer a la Dave Grohl, dar muzica m-a dus mai mult înspre Queens of The Stone Age blenduit cu metal melodic. Chitarele creează puțină melancolie și tobele dau puțină energie, care a fost preluată și de către cei din public. Nu știu dacă o să mai ascult în viitor, dar cert e că timpul a trecut plăcut în timpul concertului fraților noștri de peste graniță.
Nu e prima dată când văd Desert Monks, dar de data asta am reușit să intru mai bine in lumea lor și în atmosfera stoner pe care o creează. Trupa a evoluat de când am văzut-o prima dată, tot în Quantic, și se vede că grecii au căpătat mai multă experiență și a reușit să compună piese mai bune, mai atmosferice, mai pline de schimbări de ritm. Trupa combină ritmurile melancolice, melodice, cu pasaje rapide și bazate mai ales pe chitare. Trupa a cântat și câteva piese noi, Nothing to be told, în primă audiție în fața unui public, piesa care va fi pe cel de-al treilea album al trupei și Bigger, better, stronger, alta piesa nouă, dar pe care au mai cântat-o și cu alte ocazii, care și ea va fi pe album cel mai probabil. Grecia a produs multe trupe bune în ultimii ani și Desert Monks este una dintre acestea, iar show-ul a fost intens și plin de momente extraordinare.
Villagers of Ioannina City a fost de mai multe ori în țara noastră și de fiecare dată a umplut clubul. De fiecare dată trupa grecească a făcut super show-uri, a sunat minunat de curat și de intens, dar de data aceasta parcă mi-a plăcut cel mai mult și m-a ținut cel mai atent. Ritmurile extrem de melodice și de jazzy, datorită saxofonului, clarinetului și cimpoiului la care cântă Konstantinos Lazos, te pot introduce într-o atmosferă absolut fabuloasă, miraculoasă, care a cuprins întreg clubul. Frumusețea muzicii grecilor reiese și din îmbinarea cu mare talent a elementelor de folk cu rockul alternativ, cu elemente progresive. Nici nu știu când au trecut cele aproape două ore de cântat și de încântat publicul. Trupa a revenit și la un bis, cam mult amânat, astfel că jumătate dintre oameni deja plecaseră, însă a fost un moment plăcut, fiindcă încă o piesă în plus este oricând un lucru bun. Așadar trupa a fost la mare înălțime, a cântat de a rupt și cu toții așteptăm să revină cu un album nou.
Ziua a doua de festival a picat sâmbăta și mă așteptam să fie mai mai mulți oameni prezenți, dar se pare că au fost mult mai puțini decât în ziua precedentă. Și este chiar păcat, întrucât trupele au fost excelente și au cântat cu toții de au rupt scena. Dar e bine că au fost și atâția și că acest festival a continuat și s-a încheiat cu bine. Jahmoxles, cu sound-ul lor stoner bine lucrat, pur instrumental a dat startul zilei a doua de festival. Știam trupa, am mai văzut-o live, dar nu m-a impresionat până acm. Totuși, în seara de sâmbătă, trupa mi-a arătat că are cu ce să iasă în față și cu ce să atragă publicul. Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit este felul foarte tineresc și fresh de a cânta, de a reinterpreta unele ritmuri, care deși par repetitive, reușesc să te prindă în mreaja lor de sunet.
Întâlnirea mea cu cei de la Umbersun s-a petrecut la ultima ediție Posada rock fest, unde am desoperit CD-ul lor, Endless Winter Nights, mi-au plăcut coperta și titlul, așa că l-am luat și l-am ascultat multă vreme. Puteam să jur că este o trupă srăină, atât de curat și de diferit suna albumul și ceea ce m-a impresionat a fost că și pe scenă trupa a avut o prestație incredibilă, din toate punctele de vedere, de la sunetul curat, la vocea puternică. Trupa ne propune un doom/death atmosferic foarte nimerit și plăcut, cu piese lungi, cu multe pasaje ambienale. Clapele ajută la crearea de atmosferă și la melodicitate, ceea ce dă un aer ușor dark pieselor. A fost un concert care mi-a plăcut mult.
Tragic a urmat, cu Laura Brat la voce, chiar într-o formă de zile mari și bună pe growl. Știam trupa, am mai avut ocazia să o văd live și să mă bucur de piesele ei. Trupa a schimbat puțin registrul și ne-a dus într-o zonă mai degrabă alternativă, cu pasaje dure, cu mici breakdown-uri și cu pasaje de îți venea să începi un mosh pitt. Trupa s-a descurcat bine și de data aceasta și a pus oamenii în mișcare cu mult talent. Trupa a cântat și o piesă nouă, pe lângă cele deja cunoscute, și s-a dovedit a fi una foarte bună și care arată că viitorul trupei va fi unul excelent dacă cei de la Tragic continuă în această direcție.
Five The Hierophant a schimbat registrul, fiind una dintre trupele reprezentative pentru genul acesta de festival. Experimentală, avangardistă, bizară, cu părți de jazz mulate pe metal, cu bucăți extrem de intense, urmate de unele mai domoale. Trupa are trei albume și mai multe e.p.-uri, cel mai nou disc, Apeiron, fiind lansat anul trecut. Cei patru membri au urcat pe scenă îmbrăcați în haine negre, cu glugi largi care să le ascundă fețele. În timpul concertului s-a simțit și miros de tămâie, fapt care a dat o aură de misticism concertului. Pot să spun că nimic nu m-a pregătit cu adevărat pentru ceea ce am văzut pe scenă. Ce am ascultat acasă mi-a plăcut, dar ceea ce am văzut pe scenă m-a impresionat și m-a transpus pentru o oră aproape într-o altă lume, transportat de sunete de saxofon, tobe, bass și chitară. Chiar dacă este instrumentală, trupa transmite multe emoții, neavând nevoie de cuvinte.
The Answer Lies in the Black Void este una dintre trupele pe care așteptam să le văd și nu am fost deloc dezamăgit. Proiectul lui Jason Köhnen (de la Bong-Ra) cu Martina Horváth (de la Thu Catafalque) la voce și cu alți muzicieni la chitară și tobe a fost unul care m-a prins încă de la prima piesă. Mi-a adus puțin aminte de Trees of Eternity mult mai puțin melodic, cu anumite părți mai heavy, dar și de Remina, o altă trupă pe care mi-aș dori să o revăd cât mai curând. Trupa ar fi trebuit să cânte înainte de englezii misterioși, dar a fost o schimbare de program. Pe alocuri vocea Martinei parcă nu s-a ridicat la înălțimea de pe înregistrări, însă chiar și așa, a fost un super concert. Chiar am stat în primul rând, la gard, fascinat și căzut în reverie, ascultând muzica aceasta atât de clară și de melancolică, ce te face fără voia ta să te întorci înspre adâncurile ființei tale.
Seara s-a terminat cu olandezii de la Bong-Ra. Așteptam cu mare interes trupa, fiind un fan al primelor albume, când cântau breakcore, dar noul stil, stoner/doom, nu prea m-a mai prins atât de mult. Dar am zis să rămân, mai ales după ce Köhnen ne-a zis că it is time to fuck you up, dar a reușit doar să mă plictisească mai degrabă, prin ritmurile repetitive și prin vocea care n mi s-a părut că e potrivește. Nu eram nici destul de băut poate și nici foarte odihnit pentru a intra în lume muzicală a celor de la Bong-Ra, dar chiar și așa, am putut aprecia skill-urile oamenilor. Ceea ce face cu basul nu e chiar la îndemâna oricui și anumite pasaje de tobe au sunat bine, dar nu am reusit să mă conectez la muzică. După ultimele două trupe, care pur si simplu mi-au înnodat sinapsele, era greu ca cineva să mă mai impresioneze. Una peste alta, oamenii sunt profesioniști și sunt sigur că au avut publicul lor, fiindcă părea că sunt câțiva care au venit special pentru ei.
A fost un festival bine organizat, cu multe trupe excelente, cu oameni care s-au purtat frumos, un spațiu de reîntâlnire cu prietenii și un ambient bun pentru a descoperi noi trupe și de a îți îmbogăți lista de cunoștințe muzicale.
