Anul acesta, imediat după festivalul ARTmania de la Sibiu a urmat, la o zi distanță, începând cu data de 30 iulie, cel mai mare festival de rock/metal din România la ora actuală, care a ținut până pe 4 august. De la Sibiu am plecat direct la Râșnov, unde am vizitat orașul, m-am mai odihnit, mi-am mai revenit din mahmureala veche, pregătit pentru una nouă, așa cum se face. Ediția de anul acesta a Rockstadt Extreme Fest a adus unele schimbări, care pe de-o parte cresc și extind festivalul, dar pe de alta pot provoca și unele frustrări, cea mai mare fiind aceea că ești obligat să alegi între trupe. Până la urmă s-a dovedit a fi destul de în regulă, cu puțin efort, reducând din timpul formațiilor care cântă în paralel și pe care vrei să le vezi și asculți live, poți bifa cât mai multe. Veți spune că așa este la toate festivalurile mari și sunt de acord, doar că există o mică supărare peste care până la urmă se trece. Din cele peste 100 de formații câte au urcat efectiv pe scenă cred că am văzut în jur de trei sferturi, integral sau parțial, a trebuit să fac sacrificii și alegeri, dar una peste alta mă declar mulțumit. Așadar, față de anul trecut, anul acesta nu voi mai scrie chiar despre toate trupele, voi sublinia aspecte care mi-au atras atenția. Din păcate, una dintre trupele pe care voiam să le văd, My Dying Bride, a anulat cu ceva vreme înainte de începerea festivalului și nici nu știu dacă va mai cânta vreodată live.
Să ai posibilitatea, în țara ta, fără să faci eforturi financiare mult mai mari de a călători peste graniță, de a vedea trupe imense sau altele mai underground, dar pe care nu cred că vom avea prea curând ocazia să le vedem, este cu siguranță extraordinar și acest festival merită prețuit și protejat. Am observat o creștere masivă a numărului de străini care au venit la festival. Nu am date oficiale, dar chiar și cu ochiul liber și cu urechea nici măcar foarte atentă puteai observa oameni de prin multe țări care au venit să se distreze. Faptul că ei călătoresc chiar de la mii de kilometri distanță este o dovadă că vestea despre acest festival s-a dus peste mări și țări.
Ediția a X-a a avut o zi în plus, fiind astfel șase zile de metale grele și foarte grele, încă din prima zi apărând în fața publicului, pe doar cele două scene principale, Brașov și Adrian Rugină, câteva trupe alese pe sprânceană. Cea de-a treia scenă, Andrei Calmuc, s-a aflat undeva în spatele celor două scene principale, înspre pădure, și a intrat în folosință începând cu a doua zi. Au existat căi de acces destul de bune, atât pentru publicul larg, cât și pentru presă, fotografi, staff, voluntari etc., acestea fiind parțial diferite, astfel încât să fie bine pentru toată lumea. Pe culoarul amenajat spre scena a treia au fost puse poze mari cu oameni de la ediția trecută, ceea ce mi s-a părut foarte fain. În ambele zone au existat standuri de mâncare, băutură, mese, toalete, dar gheretele de merchandise și de carduri s-au aflat doar în zona principală.
Că tot veni vorba, mâncare a fost diversă, atât cu carne, cât și vegetariană, dar mi-a plăcut mai mult cea de anul trecut. Băutura a fost diversă și excelentă, dar cu o mare excepție, care nu doar pe mine m-a frustrat: lipsa ceaiului. Seara, după 1000 de beri, tării, cafele, ape, sucuri, ar fi mers ceva fierbinte. Vorba celor de la Mayhem, care au cântat anul trecut "When it's cold... and when it's dark... a hot tea can obsess you!" sau ceva de genul. Pare ceva minor, dar după ore de stat căldură, în ploaie, în praf, hăituit de albine și viespi, când se lasă răcoarea, aș fi dat bani grei să mă așez în fund, cu spatele la un gard și să beau o băutură fierbinte. În schimb, prețurile au fost chiar decente și anul acesta, sub cele de la multe alte evenimente. A fost amplasat și un stand al celor de la Monster unde, în anumite momente ale zilei puteai primi o doză gratis.
După concert, cei de la Terror au lăsat la standul Monster o chitară semnată pe care o puteai câștiga dacă ghiceai codul lacătului cu care era legată, având un timp limitat de 20 de secunde. Multă lume a încercat, inclusiv eu, dar nu știu cine și dacă a câștigat-o. Cert e că băutura energizantă a fost de mare ajutor. Din păcate anul acesta nu au mai fost zone de jocuri, ca anul trecut, o mare pierdere, fiindcă mai ajută să umpli timpul când chiar nu ești interesat anume de vreo trupă sau pur și simplu vrei să te relaxezi câteva minute la un joc de darts sau un tenis de masă. Un mare plus a fost însă amplasarea unor dulăpioare cu cheie unde puteai să-ți lași obiecte de valoare și unde îți puteai încărca telefonul.
Din păcate, festivalul a început cu o pană de sistem, astfel că s-au format cozi imense la gheretele de încărcat carduri și s-a stat ore bune la standul de merchandise (apropo, mult respect pentru cei de la merch, au dat dovadă de omenie, răbdare și înțelegere). Unii oameni au fost foarte nemulțumiți, alții din contră, și-au testat răbdarea și au ieșit mai câștigați. S-a stat, dar s-a și cumpărat. Până la urmă s-a rezolvat și în zilele următoare nu au mai fost chiar atât de multe cozi ca în ziua debutului festivalului, cu toate că ar fi meritat să fie mult mai multe gherete de încărcare a cardurilor, întrucât numărul de oameni a fost net superior decât la oricare alte ediții. Sunt sigur că în viitor se va rezolva și asta. O altă problemă, dar care de data aceasta nu a mai ținut de organizatori, a fost cea a apei, care ba a venit, ba a fost tăiată, astfel că uneori nu am avut cu ce să ne spălăm, dar oricum nu era momentul să găsim tricoul cu Metallica, vorba bancului și am făcut duș la furtun la Gutalax. :)
S-au făcut zeci de mosh pit-uri, s-a făcut crowd surfing, pogo, wall of death, ass of death (da, da). Și anul acesta cei de la securitate au fost extraordinari și au avut grijă de cei care făceau crowd surfing, inclusiv de mine, care am făcut încă din prima zi și a fost excelent. În general sunetul a fost bun la toate scenele, cu unele momente destul de proaste, care probabil că sunt inevitabile, nu ai cum în atâtea zile să faci să fie perfect. Multe trupe mari (printre care Abbath, Kreator, Behemoth, Pendulum, Fear Factory, Lacuna Coil, Jinjer, Dimmu Borgir, Eluveitie sau, Dragonforce, KK's Priest sau Amon Amarth ) au avut producții scenice impresionante, cu flăcări, confetti, jocuri de lumini și alte surprize. Una dintre marile inovații ale acestei ediții a fost prezența laserelor, care au fost folosite toate zilele, mai ales seara și noaptea, și chiar au contribuit în mod decisiv la crearea unei atmosfere magice.
În multe momente am rămas fascinat de jocurile pe care le-au creat. Unele trupe, precum Opeth sau Dimmu Borgir au avut setlist-uri speciale, cu piese vechi mai ales. Au fost prezente pe scenă și cinci trupe românești (Crimena, Taking Back August, Indian Fall, Machiavellian God și June Turns Black ) și fiecare dintre ele a demonstrat că merita cu prisosință să fie parte din festival. O altă surpriză masivă a fost prezența în aceeași zi a celor patru mari trupe de thrash metal teutonic: Klash of The Teutons : Kreator, Sodom, Destruction și Tankard, un vis împlinit pentru mulți fani.
Anul acesta m-am concentrat mai puțin pe a vedea tot și am ales să văd uneori trupe mai mici, unele pe care nu le știam sau nu le văzusem încă live, în detrimentul unora mari pe care le văzusem cu alte ocazii. Sau m-am dus la trupe cunoscute, care nu sunt pe gustul tuturor, precum Gaerea (în miezul zilei, dar tot a rupt), The Dillinger Escape Plan (un vis împlinit, nu credeam vă voi vedea trupa asta vreodată, a fost masiv concertul), Amenra (cel mai emoționant moment din tot festivalul, când s-au rupt în mine toate), Cro-Mags (legende pe care voiam să le văd), Helga (primul concert ca trupa si primul festival), Lastelle (cu instrumente de suflat și alternarea unor pasaje mega brutale cu unele melodice), Converge (o trupă extrem de intensă live) etc. Nici moartea lui Nicu Covaci nu a fost trecută cu vederea, s-au auzit acorduri din piesele sale la after party. În continuare, câteva gânduri despre trupele pe care le-am prins.
În prima zi mi-a plăcut cel mai mult Cattle Decapitation (pentru care s-a și făcut un tricou, ediție limitată, pe care am avut norocul să-l prind). A fost una dintre marile surprize ale acestei ediții, a făcut din scenă un abator de sunete, un tocător de blast beats. Eihwar, un duo tematic, medieval/viking, a dat startul festivalului cu multă forță și a fost și plăcut vederii. Combichrist a inițiat primul mosh pit al festivalului și trupa a fost foarte brutală live. Basistul s-a băgat la pogo pe ultima piesă. Cult of Fire, incredibil de intens concertul, fix cum mi-i aminteam din Quantic. Tot concertul a fost dominat de o aromă înnebunitoare de smirnă și tămâie. Loathe a fost absolut magnifică, una dintre cele mai bune live-uri pe care le-am văzut la acest festival. Behemoth a avut un sunet mult mai echilibrat ca alte trupe si a sunat mult mai bine decât mă așteptam. Buenas noches, kurwa ! , ne-a salutat Nergal.
A doua zi Cancer Bats au scuturat puțin praful de pe bocancii metaliștilor. Take Offense ne-a adus niște hardcore ca să ne mai încălzim, ambele trupe au avut atitudine pe scenă. A urmat mult thrash metal de calitate cu Toxic Holocaust, în așteptarea zilei dedicate celor big four. Așteptam Gutalax, care a provocat un mosh pit si mai mare decât anul trecut,cu și mai multă hârtie igienică, iar după ce am făcut baie la furtun am fugit la Ufomammut pentru o doză bună de doom. Mi-am rupt capul la Suffocation, o trupă inovativă și violentă, și apoi am admirat impecabila și tehnica Brutus, una dintre trupele pe care le așteptam. La Kvelertak am dansat, păcat că nu au fost mai mulți oameni, trupa este foarte bună, sper să revină individual. Am fost și la Terror, o adevărată legendă hardcore, cu un setlist prea scurt pentru a mă sătura. Am mers să văd Testament, fiindcă nu puteam rata o astfel de trupă și sincer cred că aș fi regretat dacă nu-i vedeam.
Am poposit apoi la Jesus Piece câteva piese, îndeajuns cât să mă bag în mosh pit, din păcate aș fi vrut să stau mai mult, dar am vrut spre a ajunge la trupa zilei pentru mine, The Dillinger Escape Plan. Timp de o oră am stat hipnotizat, incapabil să ies din starea de fascinație. Trupa s-a reunit cu Dimitri Minakakis la voce și sărbătorește 25 de ani de la lansarea albumului Calculating Infinity. Nu a fost la fel de nebunie pe scenă cât credeam, dar la final, pe ultima piesă, chitaristul a urcat peste câteva boxe puse una peste cealaltă și, așa cum speram, a sărit de pe ele. Am urmat The Black Dahlia Murder cu noul vocal, știu că suntem diferiți de cum ne-ați văzut ultima dată, dar încercăm să menținem flacăra activă, a zis el și chiar a fost un super concert. Amon Amarth adus barca vikingă pe scenă și am cântat cu ei în cor, iar la Converge ne-am luat cu toții brain error, atât de buni au fost.
A treia zi a început cu June Turns Black la care am prins finalul. O trupă care o să crească, eu așa cred. A urmat Gaerea, o formație rafinată, cu un sunet modern și membrii ei, pe scenă, mascați, îmbrăcați în negru și pe căldură, au făcut super show. Am rămas puțin la Tankard, regii berii, trupă pe care nu prea am ascultat-o, dar live mi-a plăcut foarte mult. Pe Destruction îi așteptam, e o super formație și a iscat un mosh masiv. Am văzut și puțin Slope, nu știam că trupa există, dar mi-a dat o stare bună, am trecut-o pe lista de ascultat acasă. Cro-Mags, crossover de bătaie, o legendă care a scos untul din fanii prezenți și vocalul a ținut să ne amintească faptul că ei nu sunt trupă heavy metal. A urmat Bury Tomorrow, poate nu cea mai heavy trupă a zilei, dar sigur cea mai amuzantă, după cum a zis vocalul, și așa a fost. La Baroness am stat și m-am bucurat de muzică, e atât de complexă și remarcabilă live.
A urmat unul dintre cele mai așteptate concerte de către mine, Comeback Kid, l-am preferat veteranilor de la Sodom, pe care mi-aș fi dorit să-i revăd, dar o alegere a fost făcută fără regrete. A fost rupere la concert. Ca idee, ar merita ca la edițiile viitoare să fie acoperit cu ceva cimentul din fața scenei. Apoi am poposit la Hatebreed pentru niște wall of death, am stat mai mult de jumătate din concert, unul dintre show-urile ediției acesteia, dar cu părere de rău am mers apoi la Amenra, pe care nu o mai văzusem live și care pur și simplu este alt nivel de muzică și emoție, dar ori îți place de mori, ori nu-ți place deloc. Au urmat Eluveitie și apoi Kreator, ca la primul concert mare văzut de mine împreună cu cel mai bun prieten, în 2009, în aceeași ordine. Ambele trupe au crescut enorm de atunci, mai ales elvețienii. Ambele concerte mi-au tăiat la propriu respirația, ambele au fost peste așteptări. Kreator a cântat și piese mai vechi cu o forță dementă, iar Eluveitie, pare că live mai imporivizat pe unele piese, precum Inis Mona. Ziua s-a terminat pe ritmuri de trap metal cu Ho99o9, după o prea lungă așteptare, dar care a meritat.
Ziua a patra a început cu Strigoi, destul de fain, dar prea pe lumină. Bodysnatcher a dărâmat puțin scena cu un deathcore ca la carte. Anaal Nathrakh, cu un vocal super carismatic, mi-a plăcut, dar am vrut să prind și câteva piese Saturnus, show chiar mai intens ca de obicei. A urmat Imminence, printre trupele pe care le așteptam si nu am fost dezamăgit de violincore. Cynic, o altă trupă pe care voiam să o văd, nu mi-a displăcut, dar speram la ceva mult mai heavy. Am văzut și Orden Ogan, unul dintre concertele cele mai curate ca sunet și cu o scenă minunat decorată. Nu țineam musai să văd trupa, dar când a început să cânte am rămas pe loc încântat. La Aborted am stat câteva piese, am prins energie și apoi am mers la Dark Tranquility, pe care nu voiam să o ratez. N-a fost cel mai bun concert al suedezilor din câte am văzut, dar tot a fost peste alte trupe.
Puțin am stat la Deicide, buni, tehnici, dar nu m-a prins în acel moment și am preferat Delain, cu Diana Leah la voce, o plăcere să o auzi vorbind în limba ei de bază, română. E printre puținele formații de gen care chiar mai au ceva de zis. Abbath cântând Immortal e ceva ce mi-am dorit să văd de când eram un adolescent și mă distram văzând celebrele videoclipuri ale trupei de black metal. Nu am fost dezamăgit, dar nici nu a sunat a Immortal cel pe care îl știu, ci a ceva mai grandios și mai bine produs. Am stat și la Saxon, pentru că e important să nu uităm de veterani și chiar dacă nu sunt fan, am apreciat concertul. Aveam pe listă Dimmu Borgir și m-am entuziasmat la gândul că o să cânte mai ales piese mai rare, însă momentul cel mai intens a fost tot pe pe Mourning Palace.
În ziua a cincea au fost cele mai multe trupe românești. Concertele au început cu Taking Back August și Machiavellian God, ambele au pus în scenă recitaluri la fel de bune precum mă și așteptam, știind bine trupele. Am mers apoi la Serrabulho, cea mai amuzantă trupă din festival. În general reflectorul e pe Gutalax, dar ei sunt tot în aceeași zonă, dar pe altă formă de nebunie. Au făcut celebrul trenuleț-circle pit de-a lungul întregului spațiu de la scene, urmat de ass of death, ca un wall of death, doar că alergi invers. George Lazăr, de pe scenă, a cerut un moment de reculegere în memoria prietenului Manole Anghel, care a murit de curând. Și Indian Fall a cerut un moment de reculegere pentru Andrei Calmuc de pe scena pe care-i poartă numele și a susținut un concert extrem de încărcat de emoție. Câțiva prieteni au venit cu un banner mare cu chipul său. Trupa a sunat bine în ciuda emoțiilor. Am mers apoi la Emmure, nici în vis nu speram la un show atât de intens și de excelent executat. Pur și simplu oamenii nu au opreliști. Am stat puțin și la Crownshift, dar nu m-a impresionat. În schimb,Humanity's Last Breath cu stilul său brutal și melodic a fost splendid.
A fost o bucurie să-l văd pe Mikael Stanne a doua oară, de data acesta cu The Halo Effect, și chiar mi s-a părut că vocea s-a auzit mai bine decât cu o zi în urmă. Stanne a tot glumit că vor cânta doar piese de pe primul album. Am aflat apoi primul headliner pe 2025, Gojira, trupa cu care a început festivalul în 2013. Am ales apoi Jinjer, chiar dacă mai văzusem trupa și am descoperit că sună și mai bine, și mai profesionist decât îmi aminteam. Opeth, una dintre trupele așteptate de foarte multă lume, inclusiv de mine, a avut un setlist special, creat de fani, cu piese mai ales din era death metal, care se pare că revine odată cu viitorul album. De la un capăt la altul a fost ceea ce voiam, chiar în ciuda unui sunet cam înfundat la început și a unui Mikael Åkerfeldt cam sictirit și pus pe harță. Dar nu asculți în fiecare zi The Drapery Falls sau Deliverance live. M-am împărțit apoi între Suicidal Tendencies și Paradise Lost, fiindcă nu putem rata nici scena care mă mir că nu s-a rupt de la oamenii urcați pe ea, dar nici melancolia uneia dintre trupele care îmi plac cel mai mult. Păcat că Paradise Lost a avut niște probleme tehnice și a cântat mult mai puțin decât trebuia, în schimb ST a fost fix ceea ce trebuie.
A șasea zi de festival a fost și singura în care a plouat mai mult, fiindcă REF-ul fără ploaie e ca ciorba de burtă fără oțet. Am ajuns la Crimena, spre final. Era rupere de scenă. Am stat puțin la Show Me The Body, buni si amuzanți în aceeași măsură și am mers apoi la Shy, Low pentru prima porție de post-rock a zilei. Mi-aș fi dorit să stau mai mult, dar am mers să văd și alte trupe. Misery Index si Maybeshewill, diferite, dar au aceeași doză de brutalitate în alte feluri, la primii pură și directă, la cei de-ai doilea una mai degrabă emoțională și poetică. Am mers apoi la A Place To Bury Strangers unde a fost nebunie pe scenă, dar și în fața ei, fiindcă trupa a fugit de pe scenă cu tot cu amplificatoare și instrumente pentru un moment de haos controlat, care s-a lăsat și cu o chitară ruptă. Nu m-a prins deloc Armored Saint și am plecat la Incantation, pe care i-am revăzut cu aceeași plăcere. The Amity Affliction așteptam și a fost combinația aceea specială de brutalitate hardcore și de vulnerabilitate care scoate din unii oameni tot ce e mai bun. Napalm Death i-a făcut pe cei prezenți să se elibereze de toate furiile. Trupa e serioasă în neseriozitatea ei aparentă. Barney Greenway a avut multe de zis pe scenă, pe lângă versurile melodiilor, având un discurs politic și social.
A început ploaia, dar am fost totuși la Textures, m-am adăpostit sub cort și am ascultat de acolo. Tot a sunat brici, am stat jumătate de concert și am fugit să văd Lacuna Coil, formație pe care am găsit-o foarte în formă. Concertul Exodus a fost precedat de niște ritmuri românești și americanii au arătat încă o dată că sunt buni pe ceea ce cântă. God Is An Astronaut a rupt si pe ploaie, ba parcă chiar mai a mers mai bine. Țineam neapărat să văd Insomnium, iar Niilo Sevänen ne-a asigurat că ploaia nu contează, doar nu sunteți făcuți din zahăr. Și chiar nu a contat, muzica lor a ajuns unde trebuie. Am mers să văd Fear Factory, una dintre trupele adolescenței mele, care a făcut mega show. Nu prea mi-a plăcut sunetul pe unele piese, prea înalt pe alocuri, dar trupa a scos din mine aproape ultimele resurse de energie. Am ales să văd Pendulum și chiar n-am regretat, a avut cel mai bun sunet al zilei. Prea buni oamenii pe ceea ce fac, a meritat să stau la show fiecare secundă. Iar după ei nici că nu se putea ceva mai potrivit care să încheie acest lung, și până la urmă excelent festival, decât Frog Leap. Am dansat până ce mi-am stors și ultima fărâmă de energie pe coveruri metal după piese pop celebre, fiindcă, nu-i așa, U Gotta Catch 'Em All ! Ne vedem la anul, cu alte și alte trupe și surprize pe care acum nici nu le bănuim!
