Ediția din acest an a festivalului Psychosounds, care s-a ținut în club Quantic, a fost una mai restrânsă, doar o zi lungă, pe 20 septembrie, care a început la 17.45 și a ținut până dimineața dupa ora 3.00. Din păcate este, după cum a declarat Dorel Tudor, principalul organizator al festivalului, ultima ediție pentru o perioadă de timp. Eu sper că la un moment dat festivalul va reveni sau măcar vor mai fi concerte sub egida Rusidava Management sau Psychosounds Music fiindcă de-a lungul timpului am avut ocazia să vedem multe formații de calitate și pe care nu prea le aduce altcineva. Ediția aceasta a adus pe scenă opt trupe, dar din nefericire eu le-am ratat pe primele trei: peMantra din Costa Rica, trupă care cântă un death/thrash metal și cel puțin pe albume sună bine, pe românii de la Exuviath, care cântă un thrash metal cu influențe heavy metal și care sunt pe o pantă acendentă, cu două albume lansate până acum, și pe armenii de la Ildaruni, care sunt pe black metal și chiar îmi pare rău că i-am pierdut, îmi doream să-i văd. În schimb, m-am bucurat, alături de un număr nu destul de mare de oameni, de L.O.S.T. , Mastic Scum, Inferno, Stahlsarg și Avoid Humanity, adica de doom, death, black și deathcore, o combinație cel puțin inedită, dar care a funcționat, se pare. Cei de Avoid Humanity au cântat practic după capul de afiș, fiind un desert după desert. Trupele au venit cu merchandise, a fost și Titus cu ale sale C.D.-uri și nu numai, dar și Annushka Türkhan (needles and rock) cu frumoasele ei denimuri brodate, așa că oamenii au avut de unde alege. Atmosfera generală a fost una prietenească, cu majoritatea oamenilor cunoscându-se între ei și făcând în așa fel încât să nu existe incidente neplăcute, iar dacă totuși se întâmplă să fie ceva, să dea o mână de ajutor astfel încât să se rezolve cu bine. Comunitatea este importantă și e bine să avem grijă unii de ceilalți.
L.O.S.T. a cântat atât piesele vechi, pe care lumea le știe deja foarte bine, dar și unele noi, de pe albumul promis și încă nelansat. A fost ceva mai multă lume decât am înțeles că a fost la primele trupe și ambianța a început să fie din ce în ce mai atrăgătoare. Vocalul a făcut și glumele pentru care e cunoscut, dar a și cântat în restul timpului. De exemplu, înainte de a cânta una dintre melodii el a zis: "făceam trei piese pe zi, atât de beți eram, acum facem una la 6 luni și tot atât de beți suntem." A fost un concert reușit, cu un sunet general bun și fără probleme tehnice.
A urmat Mastic Scum cu un death/thrash grind frumos executat. Trupa revine în București după 14 ani de la concertul din Studio Martin. Are un sunet curat și plin, cu breakdown-uri, dar și cu solo-uri neașteptate. Păcat că nu a fost un public potrivit, s-ar fi putut lăsa cu niște mișcări tare interesante, așa cum ar fi meritat această trupă. Dar chiar și așa, cei prezenți s-au distrat și ne-am putut bucura de câteva momente foarte faine, cu vocalul care a dat microfonul unor fani și care în general a comunicat constant cu publicul. Trupa ne-a trecut prin mai toate albumele, inclusiv cele mai vechi, unde componenta grindcore e mult mai prezentă decât pe piesele mai noi, care au și elemente mai melodice.
Inferno a continuat cu un black metal atmosferic care ori te prinde, ori nu, de obicei nu prea e cale de mijloc la astfel de trupe. Mai contează și felul în care ești în acel moment, cât ai băut, cât ai dormit sau invers. Cert este că am auzit păreri împărțite, dar eu unul am fost inițial neimpresionat, dar după vreo trei piese mi-am schimbat părerea și am intrat în acea stare de fascinație care se creează uneori prin ascultarea unor ritmuri care par că se repetă, dar de fapt nu se repetă, doar ai această impresie. Cei patru membri au urcat pe scenă în negru, cu robe, mascați și au curs proiecții abstracte în spatele lor, pe ecrane, de-a lungul concertului, iar înspre final și niște fraze de încheiere care să desăvârșească întreaga experiență.
Din starea în care ne-au băgat cei de la Inferno ne-au scos cei de la Stahlsarg, care numai liniștiți nu au fost. Băieții zici că au fost băgați în priză, cu vocalul în frunte. Au alergat pe scenă încontinuu, chitaristul fiind parcă făcut cu Angus Young de la AC/DC. Adevărul este că, pe lângă muzică, oamenii au avut ce vedea pe scenă, fiindcă englezii chiar trag de fiare sau fac ceva muncă fizică intensă. Concertul a curs foarte bine, cu multe momente intense. La un moment dat au cerut să se stingă toate luminile, pentru a intra în "pure f*king darkness", iar la final ne-au zis "I hope you enjoyed your pointless lives untill now". Eu unul nu îmi consider viața chiar pointless, dar dacă ei asta cred despre viețile lor, nu am de ce să mă opun. Pare oricum ceva șocant de spus, care se potrivește cu imaginea rebelă a trupei care a fost capul de afiș a serii. Au cântat piese de pe ambele albume și de pe e.p.
Cei de la Avoid Humanity au venit ca un bonus și cred că multă lume s-a bucurat (și eu printre ei) și am văzut fețe noi, probabil venite pentru hardcoreală. Nici la ei nu s-a lăsat cu mai multă acțiune, așa cum speram, dar asta nu înseamnă că oamenii nu au cântat cum trebuie, din contră. Vocalul a venit proaspăt tatuat, cu brațul înfășurat în folie de plastic și nu știu dacă a fost cea mai înțeleapătă decizie, așa cum și el a recunoscut, fiindcă părea că nu e tocmai vindecat. Sper că nu s-a infectat. Printre altele, trupa a cântat Face Down, prima piesă compusă vreodată, Between Now and Never și l-a avut invitat pe Mihai Ionescu piesa Sky Burial.
Ca o concluzie, a fost o ediție frumoasă, păcat că nu a venit mai multă lume și că n-o să mai fie și altele noi prea curând. De asemenea, o mare bilă albă pentru băieții de la pază care au avut grijă de noi.
