Finalul lui iulie, început de august înseamnă pentru mine și mii de alți oameni momentul în care are loc Rockstadt Extreme Fest, locul în care ne simțim ca acasă și avem parte de câteva zile (cinci anul acesta) de muzică bună de la amiază până târziu în noapte. Este locul în care ne rupem de lumea așa-zis reală și intrăm într-o poveste în care tot ce contează este muzica, ce trupe vedem și pe ce scenă, oare ce setlist-uri vor avea acestea, cu ce marfă vin, oare vor sta la poze, vor da autografe? Sunt zile în care se vorbește mai mult despre albume preferate, ce trupe vrem să mai vedem la anul, cine cântă cel mai bine, la ce concerte mai mergem și lăsăm în urmă probleme personale, politică sau altele de genul. Oricât de mult m-ar durea spatele, tălpile, gâtul, picioarele și în general toate după câteva zile de festival, oricât de mult praf aș înghiți, la oricâte cozi aș sta, tot nu aș vrea sa fiu în altă parte în acele zile. Odată ce te înveți cu atmosfera, cu oamenii, cu toată magia unui astfel de festival, care a crescut destul de mult în ultimii trei ani, nu prea mai poți să dai skip anul următor. Anul acesta a fost ultimul an la Rașnov, de la anul ne vom vedea la Ghimbav, într-un loc mai mare, mai incăpător, mai potrivit, se pare, pentru aspirațiile organizatorilor. Deja s-au anunțat câteva trupe excelente, dintre care voi numi câteva dintre cele care mi-au atras în mod special atenția până acum: Lamb of God, In Flames, Orbit Culture, Municipal Waste sau Thy Art is Murder.
Am ajuns pe la amiază în Râșnov, miercuri, pe 30 iulie, deja ploua puțin, era frig, dar aerul era plăcut, puteam și eu respira în voie și se auzea din depărtare muzica de la una dintre cele trei scene. Ținând cont de ediția trecută, așteptările au fost destul de mari, cu toții ne întrebam cum va fi, mai ales că anul trecut a fost și prima dată cu a treia scena separată de celelalte două și cu un număr mult mai mare de oameni, dar și de trupe. Anul trecut au fost mici probleme cu sistemul de încarcare al cardurilor, au fost cozi mari, probleme cu apa, unele probleme cu sunetul pe alocuri și cu populația de viespi. Anul acesta am scăpat de viespi, din fericire, dar nu și de cozi, care în prima zi au fost imense, vorba cuiva, oriunde ai fi stat, erai la o coadă. O oră să îmi pun bani pe card, o oră să îmi iau o bere, o oră să îmi iau ceva de mâncare. Nici la standul de merch la un moment dat nu mergea nu știu ce, așa că în prima zi am renunțat să iau ceva. Totuși, tot respectul pentru băieții și fetele de acolo, care au rezistat eroic atâtea zile și au făcut treabă. La fel, respect și pentru cei de la Securitate, care au dovedit și anul acesta că sunt bine pregătiți.
Mâncarea a fost ceva mai puțină decât anul trecut, ca diversitate, dar prețurile au fost ok și mâncarea bună (la recomandarea unui prieten am încercat gulașul și nu am fost dezamăgit, foarte bune au fost și sarmalele, ciorbele, pizza, eclerurile sau puiul), băutura ieftină, am avut și cafea foarte faină. Au apărut și câteva standuri noi, cu bere diferită de cea oficială, cu whiskey și cu Unicum, iar cei de la PPC au avut un loc unde îți puteai încarca telefonul. De asemenea, a mai fost un loc unde exista un microfon în care puteai urla și câștigai niște premii (ochelari de soare, breloc etc.). Mi-aș fi dorit să mai fie niște locuri de distracție, cum a fost darts-ul de acum doi ani sau locuri de joacă pentru copiii prezenți la fest. Poate la anul o să fie mai multe astfel de atracții.
Au mai fost niște probleme și cu mirosul îngrozitor care se simțea mai ales lângă scena Adrian Rugină și pe drumul înspre scena trei, probabil s-a înfundat ceva, dar uneori nu puteai sta acolo. Pe lângă cozi, aceasta a fost o problemă greu de suportat. Nici sunetul nu a fost mereu cel mai bun, dar majoritatea trupelor au avut parte de tehnicieni capabili. La scena Andrei Calmuc s-a auzit mereu foarte bine. Din păcate mi-a fost imposibil să ajung la toate trupele, din moment ce multe s-au suprapus și uneori am preferat să stau la un concert full al unei trupe în loc să alerg de la o scenă la alta, fiindcă îmi plăcea mult, iar seara deja eram prea obosit pentru a mai face asta. Sunt câteva trupe pe care le-am pierdut și îmi pare rău, precum Warbringer, Bane, Terrorizer, Exhorder, Envy, Primordial sau Asphyx, dar asta este, sper să mai fi ocazii să le văd sau revăd. Blind Guardian și Attila au anulat concertele, împreună cu turneele și a fost destul de greu să se mai găsească înlocuitori pentru ei, așa că pur și simplu s-au schimbat orele. Aș vrea să mai subliniez și faptul că multe dintre trupele prezente au adus un omagiu lui Ozzy Osbourne și formației Black Sabbath, prin cuvinte de mulțumire pentru muzica lor sau chiar cântând piese ale lor.
Ziua 1
În prima zi au fost câteva formații pe are le așteptam în mod deosbit și pot spune că a fost un început de festival în forță. Exceptând problemele oraganizatorice despre care am scris deja, muzical vorbind aveai ce să asculți și să vezi la toate cele trei scene, doar energie să fi avut. În această zi de miercuri cel mai mult m-au impresionat germanii de la Kanonenfieber, trupă de blackened death metal, cu membrii mascați și anonimi, care cântă despre Primul Război Mondial și o fac într-un mod remarcabil. Concertul lor mi-a depășit toate așteptările. Știam că sunt buni, am văzut filmări cu ei live, dar tot m-au luat prin surprindere cu sound-ul, prezența scenică, micul teatru pe care l-au avut, flăcările. Excelent concert la scena Andrei Calmuc au avut și cei de la Rotten Sound, și nici Myrkur nu a fost mai prejos, dar am stat doar câteva piese la ea și la trupa ei, fiindcă voiam să văd și Machine Head. Green Lung iarăși a fost o prezență inedită, de la îmbrăcăminte până la muzica doom/stoner. Muzica m-a liniștit și m-a dus într-o mică plimbare interioară. Am fost să le văd și pe tipele de la Witch Club Satan, a căror muzică nu mi-a spus nimic, dar nu pentru muzică m-am dus neapărat. Una peste alta, pe lângă vulgaritatea provocatoare, fetele au avut și un mesaj feminist care poate a ajuns la cei prezenți.
La scenele mari, o surpriză a fost Demolition Hammer, trupă cu greutate, care a zguduit scena. Știu mulți oameni care-i așteptau în mod special pe ei și care au fot extaziați. Dintre cei mari, Machine Head a fost top, cu sunet, producție, artificii, piese bine alese, exact ce trebuie. Trupa este un etalon pentru muzica metal și plăcerea de a îi revedea după mulți ani a fost mare. Solistul a vorbit mult între piese și fiecare instrument a sunat bine. Show-ul a fost unul complet, vizual și muzical deopotrivă. Emperor a început prost, fără sunet la voce, apoi cu instrumentele prost mixate, dar a doua parte a concertului chiar a fost cum speram încă de la început. E o trupă pe care visez de ani buni să o văd live și nu am putut să ratez ocazia acum. Atmosfera pe care o creează o regăsesc rar la alte trupe, acea aură de mister întunecat, de magie, de melancolie.
Ghost Bath a fost o trupă pe care o așteptam, dar nu prea am înțeles nimic din concertul lor. Nu știu dacă așa ar trebui sa sune live sau pur și simplu așa s-a întâmplat. Nu am putut deloc să intru în atmosfera trupei. Katatonia a sunat plat, oamenii au cântat fără chef, fără plăcere, păreau că se aflau acolo de nevoie, iar setlistul a cuprins multe piese noi, fără clasicele pe care le așteptau oamenii, doar My Twin. Cred că o să mă bucur în continuare de muzica lor acasă, dar live nu mai am așteptări. Oricum jumătate de concert am stat la coadă. Mastodon a fost afectat de plecarea lui Brent Hinds, noul membru nu suplinește încă foarte bine piesele și uneori, vocea a fost cam off, lucru care a afectat cântarea. Totuși, băieții au fost foarte plini de viață, vorbăreți, piesele alese pe sprânceană. Am auzit live multe dintre piesele pe care le așteptam și am fost bucuros că am ajuns să-i văd live. Una peste alta nu a fost rău deloc concertul, dar partea de voce a fost mai slăbuță pe alocuri. Prezența băieților de la Coma, care au închis prima zi de festival, a fost o surpriză plăcută pentru fanii formației. S-a făcut moshpit, a fost pe energie, pe voie bună. Totuși, ar fi putut să cânte ceva special, un setlist extrem, cu piesele vechi. A fost bine și așa până la urmă.
Ziua 2
A doua zi de festival a fost tot cu ceva ploaie, dar nu foarte multă, cu ceva mai puține cozi, dar tot destule, cu ceva mai multă lume (a se citi peste 15.000 probabil, la Gojira). Am reușit să pun mâna și pe al doilea pahar cu logo Rockstadt, cel alb, după ce ieri îl luasem pe cel pe negru. Mai urmează cel pe mov și o să am colecția completă). E bine că au introdus și ei această modă cu pahare de plastic, de colecție, care sunt și ușor de transportat de la o scenă la alta. Prețul e de 12 lei și putea fi returnat. Azi am văzut și mai mulți oameni care s-au ocupat de curățenie, astfel că spațiul a fost destul de curat.
Prima trupă a fost formația de black metal din Ucraina 1914, cu un sunet impecabil. Începe să îmi placă genul ăsta de metal, inspirat de război, mai ales când e făcut cu cap, așa cum îl fac băieții ăștia, sau cei de la Kanonenfieber. Am simțit din plin emoția cu care oamenii aceștia au cântat și a ajutat foarte mult la crearea de atmosferă faptul că în fundal au rulat încontinuu imagini reale din război, colorate. La un moment dat solistul a coborât de pe scenă și a cântat în mjlocul publicului. Mi-a plăcut că și ei au venit în uniformă. Ucraineni fiind, au avut și câteva cuvinte contra războiului, contra Rusiei imperialiste și a lui Putin, bine primite de către fani. Am ajuns și la 3 piese de la Ordinul Negru, neașteptati de buni și ei. Nu îi mai văzusem live de multă vreme și chiar m-am bucurat să-i descopăr la festival, la scena a treia, unde era ceva lume.
Wolfheart a sunat mega profesionist, iar băieții (bine lucrați la sală) au făcut un show de zile mari, care i-a pus în mișcare pe amatorii de zbenguială. Mi-a plăcut chiar mai mult decât acum doi ani in Quantic. A fost o doză masivă de testosteron care ne-a dat energie. Cei de la Omnium Gatherum parcă nu au sunat atât de bine pe cum mă așteptam, cu toate că ascult trupa de ani buni și așteptam concertul, nu am fost prea impresionat. Cred că a fost o problemă de mixaj a instrumentelor, fiindcă oamenii păreau că dau totul pe scenă. Chiar și așa, m-am bucurat să-i văd. Trupa cea noua a lui Aaron de la (încă oare?) My Dying Bride, anume High Parasite, a sunat brici în schimb, cu sunet bun, piesele catchy, prezenta băieților plăcută. Aaron a venit în costum alb și cu jumătate de față pictată. Dacă nu am avut parte anul trecut de MDB, m-am mai răcorit cu noua lui trupă. Vocea lui a sunat excelent, parcă ceva mai brutală decât pe trupa care l-a făcut celebru.
Orange Goblin nu m-a atras, cu toate că ce cântă ei este mișto în general și acasă am mai ascultat piesele lor, dar nu a fost ce voiam eu atunci, așa că am stat trei piese și am fugit la Brujeria, curios cum sună trupa după moartea celor doi vocaliști. Nu sună rău, dar e cumva ciudat fara ei, ceva clar lipsește. Oricum, respect decizia băieților de a continua să cânte și așa. S-a făcut multă mișcare la scena mică și oamenii și-au arătat dragostea față de trupă. Madball ar fi trebuit să cânte târziu în noapte, la scena mică, dar a făcut schimb cu BTBAM, din motive logistice. Cred că toți fanii au fost mai mult decât încântați și pare că și băieții s-au simțit foare bine. Concertul lor a fost o combinație de hardcoreală adevărată, mult testosteron, haos controlat. A fost momentul hardcoriștilor să se desfășoare cum știu ei mai bine și nu au dezamăgit. Târziu în noapte am stat și la mare parte din concertul celor de la Between the Buried and Me, trupă pe care o ascult constant de ani de zile. Piese lungi, complexe, cu multe treceri, ruperi de ritm, voce schimbătoare, toate elementele au fost prezente, dar cred că băieții erau și ei cam obosiți, nu prea am simțit entuziasmul. Dar muzica a fost ce trebuie.
Am stat apoi la Soen, trupă care a tot crescut și a ajuns bine, pe scenele mari. Sunet bun, apariție maiestuoasă, muzică de calitate, multă emoție, oamenii au cântat cu ei toate piesele și Joel Ekelöf nu a uitat să fie cuceritor și galant, spre marea bucurie mai ales a femeilor. Sunt totuși de părere că un show de club e mult mai potrivit în cazul lor, pentru intimitatea și emoția aferente. Dar asta nu înseamnă că nu a sunat minunat. Mai apoi am stat la Obituary, tătici death metal, cu un sound care a format generații întregi de trupe, și de data asta a dat o lecție de metal. Este incredibil cât de profesioniști sunt, cât de curat sună fiecare melodie și cât de mult respect primesc. O grămadă de trupe i-au salutat de pe scenă și ne-au îndemnat să stăm la concertul lor.
Totuși, am dat și o fugă să-i văd pe cei de la Oranssi Pazuzu, probabil cea mai bizară trupă din tot festivalul. Am rămas impresionat de numărul de clape de pe scenă și de unitatea totală a soundului. Mai mult decât muzică, este experiență și sunt sigur că dacă aș fi stat undeva jos, într-un colț, lângă gard, cu ochii închiși aș fi intrat într-o transă. Mi-a părut rău că au fost în același timp cu Obituary, sper să mai vină pe la noi. Primul mare headliner al serii, While She Sleeps, care atât de mult m-au impresionat acum doi ani live, a revenit și nici acum nu s-au dezmințit. Totuși, mi s-a părut că sunt puțin mai obosiți decât îi știam, poate a fost un turneu mai dificil. Totuși, piesele au sunat cum trebuie, iar Lawrence Taylor a făcut tot posibilul să îi pună pe fani în mișcare, dar mosh piturile au fost ceva mai mici ca ultima dată.
O gură de aer mai liniștit ne-a adus Within Temptation, cu metalul lor gothic, mai melodic, mai liniștit, cu refrenuri pe care le-a cântat fanii laolaltă cu familia compusă din fani. Mi-a plăcut să constat că atâția ani mai târziu trupa este în continuare o forță, iar vocea lui Sharon den Adel e la fel de buna ca întotdeauna. Am crescut cu trupa și plăcerea de a asculta live, din nou, piesele pe care ani de zile le-am tocit a fost mare. După atâtea trupă brutale, a intrat foarte bine muzica lor.
Pe măsură ce se apropia concertul francezilor de la Gojira lumea devenea din ce în ce mai neliniștită și se strângea în fața scenei. Nu cred că am văzut la REF niciodată atâția oameni, dar nu mă mir, Gojira este o trupă care a devenit foarte mare și pe bună dreptate, fiindcă are cu ce. Sunt ani de zile de când îmi doream să-i văd live pe băieți, dar de abia acum am reușit. Cum a fost? Mai mult decât bine. Am mai citit păreri că nu știu ce nu a fost bine, că nu s-au auzit chitarele ca pe albume, că vocea lui Joe Duplantier nu mai e așa de brutală. Eu cred că ei au fost la alt concert, fiindcă cel la care am fost eu s-a auzit excelent, plin de energie, cu super piese din toate etapele trupei (inclusiv cea pe care au cântat-o la Olimpiadă). Nici vizual nu au fost deloc mai prejos și a existat și un moment în care Mario Duplantier a apărut cu câteva pancarte pe care scria: "Vreți mai multă pedală dublă? Ce ați zice de 5 minute doar de asta? Cum vă sună?" și apoi chiar asta a făcut. Un show complet, al unei trupe mari de tot.
Ziua 3
O nouă zi, o nouă repriză de muzică rock și metal. Am descoperit și standul Beauty of Pain, undeva în spate, la scena trei, care a venit la festival cu tot felul de obiecte rock, dar și o mulțime de tricouri, altele decât cele ale trupelor de la fest. Mi-am luat câte ceva și erau mulți care și-a luat și ei. Prima trupă a zilei, Hellripper, la scena mică, una dintre forțele tinere ale festivalului a fost un munte de energie cu riff-uri old school, producție modernă, oameni comunicativi, o plăcere, pe scurt, să-i vezi și să-i asculti. Aș mai fi ascultat la ei mult și bine, sper să revină curând, ar rupe un concert de club cu ei. O altă trupă tânără, de data asta din Romania, Fittonia, a luat cu asalt scena mare Brașov, cu un show care s-a auzit mai bine ca la trupe mari, nu știu cum e posibil. Un metal foarte agreabil, cu pasaje melodice și o voce feminină care distruge tot. Îi știam de pe social media și am ascultat piesele pe YT și avem ceva așteptări de la ei. Se vede că e o trupă la început de drum, dar care ai cărei membri știu bine ce fac și fac bine.
Harakiri for the Sky, una dintre marile descoperiri ale anilor trecuți pentru mine a fost la înălțime, cu metalul greu, depresiv, întunecat. Destul de nepotrivită ora la care au fost puși, meritau mai mult întuneric, dar chiar și așa au arătat de ce au urcat mult în topul celor mai bune trupe de post-black metal. Se simte durerea în vocea solistului, în chitare, în tobe, în versuri și totuși e o durere cu multă lumină la final. E a doua oară când îi văd și n-aș vrea sa fie ultima. Thy Catafalque ca de obicei, o mare bucurie. În ultimii ani i-am văzut pe unde am putut, am profitat de faptul că acum e o trupă care ține si concerte live, după ce ani de zile a fost mai mult o trupă de studio care a scos abume din ce în ce mai bune, mai experimentale, mai coerente. Sunetul nu a fost mereu cel mai strălucit, dar cu toții au făcut tot posibilul să cânte cât mai bine.
A urmat Septicflesh, una dintre trupele mele de suflet all time, cu un show mare, piese alese pe sprânceană, dar din păcate nu s-au auzit foarte bine pasajele simfonice pe majoritatea pieselor. Chiar și așa trupa nu se dezminte și oferă show-uri de mare calitate. Nu o să uit niciodată concertul lor de anul trecut, din Atena, la Herodes Atticus, cu Orchestra națională a Greciei. Au cântat clasicele, dar și piese mai noi. A sunat masiv. Am fost apoi la Me and That Man, cu Nergal în ipostaza country, dar la fel de satanist, ba chiar mai rău pe alocuri decât cu Behemoth. Cânți, dansezi și nici nu știi când ajungi în Iad. Au avut unul dintre cele mai bune sunete de până acum, s-a auzit perfect totul.
Cei de la Alestorm au venit să ne aducă niște pirate metal, cu rățușca lor imensă pe scenă, cu chef de cântat și de băut. A treia oară când îi văd și la fel de mult m-am distrat, așa cum mă așteptam, și am dansat cu ei. Combinație de power metal, folk metal, progressive și thrash metal e foarte bine legată și oamenii știu să cânte și o piesă speed, dar și o baladă. Oamenii nu se iau în serios, dar o fac cu mult profesionalism și oferă un show de mare calitate. Nu e chiar ușor să scrii niște piese care au versuri foarte amuzante, dar care sună a metal adevărat.
Blood Fire Death a urmat cu un moment unic, un supergrup care aduce un tribut lui Quorthon și muzicii Bathory. Proiectul a apărut ca un omagiu la douăzeci de ani de la moartea lui Quorthon și a avut un mare succes, așa că oamenii au continuat să cânte pe la diferite festivaluri, mai ales. Din trupă fac parte membri Watain, Emperor, Aura Noir, dar și Nergal sau un fost membru Bathory. A fost prezent și un cor, care a contribuit masiv la atmosferă și la muzică în general. A fost un show de neratat, ceva unic, care probabil nu va mai avea loc vreodată și am simțit multă bucurie și pasiune din partea tuturor celor de pe scenă. Cu siguranță a fost unul dintre momentele cele mai importante de la ediția din acest an.
Within Destruction
a adus o porție sănătoasă de coreală la scena trei. Vecinii sloveni au fost de curând și în Quantic, ca headlineri în prima zi de Shattered Fest, dar mai mergea încă un concert și de aceea nu am vrut să ratez. E adevărat, ultimele albume nu mai sunt chiar ca la început, dar live oamenii sunt la un nivel înalt și au demonstrat ce pot și de data aceasta. A urmat apoi niște thrash metal cu Kerry King și a lui trupă, care practic este jumătate de Slayer, întrucât alături de el mai cântă și Paul Bostaph. Proiectul cel nou al lui Kerry King seamănă destul de mult cu epoca de glorie Slayer și eram curios să ascult live piesele de pe albumul de debut From Hell I rise de anul trecut. La voce este solistul Death Angel, Mark Osegueda, foarte bun, dar care nu atinge aceleași note ca Tom Arraya pe piesele Slayer. Trupa a făcut show, au venit și cu crucea întoarsă pe scenă, au băgat și piese Slayer și un tribut Black Sabbath.
Am încheiat seara cu o porție de educație fizică alaturi de Electric Callboy, care au fost chiar mai mișto live decât mă așteptam. Fie că îți place sau nu această formație, a ajuns sus și are o grămadă de fani. Ei au descoperit o formulă de succes, prin îmbinarea elementelor de pop cu cele de rock și metal și prin crearea unei imagini foarte cool, de băieți care iau viața la mișto, care fac caterincă de videoclipurile anilor '80 și care se distrează de minune cântând. După atât de multe trupe serioase, după minunăția de tribut adus lui Bathory, chiar mergea o astfel de trupă, care să ne pună la dans și să ne elibereze de stres. Trupa a adus și un mic omagiu celor de la Sum 41 prin piesa Still Waiting. Germanii au venit cu mult conffetti, cu flăcări, cu artificii și în spate, pe ecrane au avut mereu imagini care a ajutat la crearea de atmosferă. Ratatata!
Ziua 4
Cea mai călduroasă zi de până acum, cozile mult mai mici, cred că au suplimentat personalul și bine a făcut, fiindcă erau standuri de bere fără oameni care să servească. Deja durerile de spate au devenit normă, dar macar nu mai era ud pe jos și puteai să te mai așezi. Am fost la o porție de hardcore cu Take No More, băieții noștri, pe care i-am tot văzut în ultima vreme și care cresc frumos. Am mers apoi la niște death brutal cu Benighted, cu vocalul cântând desculț pe scenă. Ori de câte ori aș vedea trupa asta rămân uimit de capacitățile vocale ale lui și de brutalitatea riff-urilor, este ceva de vis ce știu oamenii ăștia să facă. M-au umplut de energie. A urmat apoi feblețea mea Charlotte Weissels, care face treabă excelentă după plecarea din Delain. M-am îndrăgostit de vocea ei și de melodiile pe care le cântă, de versalitatea ei, de felul modest și totuși foarte sexy în care apare pe scenă. Este cu siguranță una dintre aparițiile cele mai bune din scena de rock/metal din ultimii ani și live a fost excelentă. Are și o super trupă în spate, sper să continue să compună împreună și să tot urce. E foarte talentată, are prezență scenică, se duce muzical înspre o direcție bună, modernă și are unde să crească.
A urmat apoi niște punk old school cu Discharge, cu mesaje politice și îndemn la revolta. Bătrâni, dar duc încă foarte bine și era plin la scena trei, unde au cântat. Băieții sunt legende vii și suntem binecuvântați să-i mai prindem live. S-au organizat niște moshpit-uri frumoase și oamenii s-au distrat. M-am întors apoi la scenele mari unde am dat de Self Deception, trupă despre nu știam nimic, dar m-a super surprins. Cântă un metal modern de calitate, cu ceva influențe pop, iar pe scenă și avut pirotehnice și au dat baloane publicului pentru a se juca cu ele. Băieții au intrat pe lista mea de ascultat acasă, fiindcă ce am văzut pe scenă nu m-a lăsat deloc indiferent. Pe cei de Rivers of Nihil așteptam să văd live și chiar nu am fost dezamăgit, din contră, oamenii au fost la înălțime, au adus un metal de calitate, cu diverse influențe. Le-am tot ascultat albumele în ultimii ani și am observat o creștere constantă și benefică. Live au sunat foarte relexați și puși pe treabă și atât de bine a intrat saxofonul ăla!
Am dat o tura și la Aura Noir, super trupă de black metal, care au pus în scenă un bun show, pigmentat cu multe glume legate de faptul că nu au mai scos piese noi și albume de ani buni. Chiar așa, ce așteaptă? Până atunci am stat să îi ascult și am văzut o trupă bună, care are potențial să crească și mai mult. În plus, din combinația de caterincă și metal extrem ce poate ieși rău? A urmat Krisiun, un death metal care mie nu îmi spune mare lucru, dar recunosc că live a fost beton armat, m-a făcut să îmi reconsider părerea despre trupă și să ascult mai atent. Vocea și tobele au fost impecabile, foarte old school și pigmentat cu câteva solo-uri incredibile. Cei de la Ensiferum sunt în ultimii ani o trupă foarte populară, scriu piese ceva mai ușurele decât la începuturi, iar cooptarea lui Pekka Montin la clape și la voce clean a fost o mișcare foarte bună. Ori de câte ori i-aș vedea, nu mă pot sătura de ei, la fel ca și în cazul Alestorm sau Eluveitie, de exemplu. Interacțiunea cu publicul a fost bună, sunetul impecabil, mai bună ca la ultimele concerte cu ei la care am fost. Lumea a dansat, s-a dezlănțuit. Happy metal for happy people.
Ca de fiecare dată Kataklysm a fost și acum un adevărat cutremur muzical, o irumpere de energie, riff-uri de calitate, voce distrugătoare. Nu prea au rival în zona lor de metal și pot oricând să dea lecții trupelor tinere care vor să învețe cum se face un show death metal de calitate. În mod ciudat, chiar fără a fi un mare fan Powerwolf, mi-am dat seama că știu toate piesele din setlist și că nu m-am putut desprinde de la show-ul lor. Cu fiecare nouă apariție mai aduc ceva pe scenă, niște mici artificii vizuale, niște recuzită. În plus, Attila Dorn este un mare frontman, chiar știe să mențină publicul interesat, ne include în tot felul de joculețe, ne pune să cântăm odată cu el, știe să își vândă foarte bine marfa. Și până la urmă cui nu-i place din când în când să asculte niște melodii catchy, să se zbenguie puțin și să se simtă bine? În plus, toată producția vizuală îți ia ochii și te bagă într-o poveste din care nu prea vrei să mai ieși așa curând și până la urmă avem nevoie și de așa ceva la un festival.
După atâta metal de toate felurile a intrat foarte bine Carpenter Brut cu muzica lor darksynth, cu multe elemente diverse. Franck Hueso și trupa sa știu să aducă pe scenă sunete care nu te pot face să stai nemișcat. Muzica lor este una foarte cinematografică, nici nu e de mirare că a apărut și pe coloana sonoră a unor filme, dar și dacă închizi pur și simplu ochii și te lași purtat de ritmuri intri într-un film deosebit. Trupa a venit fără vocal, dar s-a auzit de pe casetă voce atunci când au fost piese cu versuri, dar cei trei oameni de pe scenă au fost suficienți pentru a crea o explozie muzicală. Am ascultat de multe ori piesele Carpenter Brut, dar live este o cu totul altă experiență. Și ca seara să fie completă, la scena trei cei de la Nile au oferit o lecție de death metal nemilos și crâncen, așa cum doar ei știu să o facă.
Ziua 5
Pe neașteptate a venit și ultima zi de festival. Parcă prea repede a trecut totul, dacă nu m-ar durea tălpile și nu mi-ar țiui urechile aș zice că a fost un vis. Am ajus la fest la timp pentru a o vedea pe Mimi Barks, o apariție la propriu și la figurat, îmbrăcată, aranjată gothic/trap/trashy, cu o voce bună atât pe clean, cât și pe growl, cu o super energie. Dacă treci peste partea vizuală, descoperi o artistă cu o voce versatilă, care știe și să comunice cu publicul. La un moment dat a coborât de pe scenă și a făcut pogo în timp ce cânta. Ne-a bucurat și cu un cover chiar reușit după Crawling de la Linkin Park. Am fost apoi la Am Fost La Munte Si Mi-a Plăcut și mi-a plăcut. Băieții, buni și caterincoși ca întotdeauna, cu o super sonorizare și debordând de voie bună au făcut spectacol. Mi-ar fi plăcut să-i văd mai mult și pe cei de la And So I Watch You from Afar, dar am ajuns doar la o piesă, așa că sper doar ca vor mai veni.
O trupă pe care o așteptam a fost Dope, dar băieții au întârziat foarte mult, peste 20 de minute și au cântat doar trei piese, printre care și celebra Die Motherfucker Die (de două ori!) și un cover după You Spin Me Round (Like a Record) și au plecat cu zece minute înainte de timpul alocat. Și-au cerut iertare, dar cam degeaba. Nu știu ce s-a întâmplat, dar cred că fanii au fost foarte dezamăgiți. Am fost și am băgat o ciorbă de burtă excelentă și m-am dus să-i văd pe Party Cannon, sau un alt fel de Gutalax, tot cu cele mai mișto moshpit-uri și cele mai creative apariții în public, măști, costume, animale împăiate etc. S-au pus pompierii cu furtunul pe cei din public fiindcă era cald și ridicau praf, dar nu cred că a fost nimeni deranjat de asta, din contră. Foarte faini băieții, pe ironie, pe glume, a intrat foarte bine concertul lor.
Am dat o fugă și la Nasty, am prins 3 piese și am intrat puțin în moshpit, dar nu am stat mult, fiindcă era măcel acolo. Prea buni băieții, cu exagerat de multă energie pentru mine, care eram rupt după atâtea zile. Mereu o plăcere să-i văd. Am mers apoi repede să prind Paleface Swiss, trupă de la care aveam foarte mari așteptări. Ultimele piese pe care le-au scos nu m-au impresionat, dar live este altceva. Și chiar așa a fost, un show extrem de coerent, de brutal al unei trupe care știe cu ce se mănâncă muzica pe care o cântă și căreia îi pasă de fani. Vocalistul, acest Eminem al scenei deathcore, nu a stat o clipă locului și nu ne-a lăsat nici pe noi să stăm. O oră de piese alese numai una și una, cu multă interacțiune între trupă și public, de asta am avut parte. Clar, unul dintre highlight-urile zilei.
A urmat Agnostic Front, trupă legendară, pe care am mai văzut-o și acum doi ani tot la Râșnov. Mi s-a părut puțin cam obosită vocea lui Roger Miret, dar a compensat prin mega atitudinea punk hardcore. Băieții au băgat piese una după alta, le-au mitraliat practic, ne-au vorbit și despre ceva politică, ne-au dat și versuri despre viață. Hardcore lives!
Trupa zilei pentru mine a fost Bloodbath, cu (Old) Nick Holmes la voce. Știam că sunt brutali, dar au fost mai mult decât mă așteptam. Chiar dacă sunetul mi s-a părut cam necizelat, oamenii au știut să facă în așa fel ca piesele să sune cât mai bine posibil. Trupa este cunoscută pentru death metalul brutal, dar cu multe elemente melodice, și fix asta am primit. Fără prea mult show, fără artificii pe scenă, doar muzică de final de lume. Nici nu m-am dezmeticit bine că au început, la cena trei, cei de la Dying Fetus, cu probabil cel mai bun sunet al zilei. Pur și simplu se auzea totul, fiecare instrument, fiecare notă, fiecare vers (dacă le-aș fi și înțeles). Nu știu ce magie a făcut sunetistul, dar i-a reușit. Așa mi-aș fi dorit să se audă toate trupele.
Am dat o fugă să prind și trei piese de la Dirty Shirt, care au făcut un show de trupă mare, cu flăcări, cu celebra bărcuță în care s-a plimbat Rini, purtat de brațele mulțimii și cu multă muzică interpretată impecabil. Dacă nu aș fi știut că sunt de-ai noștri, aș fi zic că e o trupă străină, atât de bine s-au prezentat și au sunat. Înspre final scena s-a umplut de oameni, i-au chemat și pe băieții de la podcastul Am o Stare (să îi urmăriți dacă deja nu o faceți) și pe Dragoș Șuteu și au făcut spectacol. Apoi a urmat un moment special, un foc de arificii pe cerul Râșnovului, acompaniat de o piesă a lui Ozzy Osbourne, See You on the Other Side. Ne-a plouat cu cenușă, dar recunosc că mi-a dat o lacrimă, atât la gândul că Ozzy nu mai e cu noi, dar și că nu o să mai fim la Râșnov la anul. Sper că va fi bine și la Ghimbav.
Dintre toate trupele zilei, Static X a fost pentru mine surpriza cea mai mare. Au trecut ani buni decând nu i-am mai ascultat și urmărit, cam de când a murit Wayne Static, așa că nu aveam așteptări, voiam doar să o bifez. Și ce să vezi, oamenii au făcut un show incredibil. Noul vocalist (același cu cel de la Dope), ascuns după o mască mecanică ce aduce aminte de fostul vocalist, e pur și simplu ceea ce-i trebuia trupei și s-a integrat perfect. Piesele au sunat curat, sunetul a fost bun, la un moment dat a venit și mascota lor pe scenă, au interacționat cu publicul. Cred că niciun fan nu a avut nimic de comentat, trupa a fost la înălțime.
Sunt sigur că toată suflarea aștepta Sepultura. Se pare că după ce va încheia acest turneu, trupa se va retrage, nu știu exact de ce. Poate și acesta este un motiv pentru care au venit foarte mulți oameni, dar cred că oricum s-ar fi strâns, fiindcă este o trupă extrem de iubită de public. Chiar dacă unii comentează că fără frații Cavalera nu mai este Sepultura, eu nu sunt de acord. Oamenii fac un super show și au scos câteva albume diferite, chiar interesante. Lumea a sărit, a dansat, a dat din cap, s-a făcut mult crowd surfing pe piesele trupei. Sepultura a avut un setlist special, cu piese din toate etapele de creație din cei 40 de ani de existență și sunt sigur că mulți fani și-au văzut visul cu ochii (și cu urechile) de a asculta piese de pe primele albume. Un show remarcabil!
După atâta metal greu atâtea zile, cei de la Wardruna au venit ca un moment de visare, de relaxare. Muzica lor nu are nimic de-a face cu metalul, dar foarte mulți rockeri ascultă și iubesc piesele lor. Sunt de părere că locul lor este și la un astfel de festival, datorită atât muzicii, cât și părții vizuale, inspirată de păgânism. Lumea a stat calmă, a savurat muzica trupei, s-a lăsat purtată de ritmuri într-o altă lume, veche și care încă mai există în noi. Ziua s-a terminat la scena trei, cu un show Marduk, la care am stat din nostalgia vremurilor în care îmi plăcea mult trupa. Acum doar admir brutalitatea cu care cântă și profesionalismul cu care o face.
Ca o concluzie, cu bune și cu rele, această ultimă ediție de la Râșnov a fost în felul ei specială, cu multe trupe excelente, cu show-uri remarcabile, cu întâlniri plăcute, cu băutură ieftină și mâncare bună. Rămâne să ne vedem la anul cu noi surprize!
