Festivalul Rockstadt Extreme Fest, care timp de peste un deceniu s-a desfășurat la Râșnov, într-un spațiu superb, în mijlocul naturii, cu munții de o parte și de alta și cu cetatea în față, s-a mutat de anul acesta la Ghimbav, în principal din motive logistice. Trupele care vin, dar și ambiția organizatorilor, au depășit de mult posibilitățile fostului amplasament, iar festivalul avea nevoie de un spațiu mai mare pentru a putea continua să crească. Recunosc, această schimbare mi-a stârnit multe emoții. Eram obișnuit cu locația de la Râșnov și mergeam la festival nu doar pentru muzică, ci și pentru atmosfera unică, remarcată de-a lungul anilor inclusiv de numeroase trupe venite din străinătate. Totuși, pot spune că, după această primă ediție la Ghimbav, sunt mulțumit de ceea ce am trăit, am văzut, am auzit și am simțit. Noul loc și-a făcut datoria și, în plus, a permis aducerea unor nume foarte mari. În primul rând, accesul la festival a fost mult mai simplu. Din Brașov am putut lua autobuze, care circulau direct până la festival, iar noaptea, între orele 00:00 și 03:00, au existat curse speciale spre centrul orașului. A fost o inițiativă excelentă, care a făcut deplasarea mult mai comodă. De această dată nu au mai existat cozi interminabile care să ne țină în picioare și să ne facă să pierdem concertele trupelor preferate. Parcă au fost și mai mulți voluntari, iar organizarea a funcționat foarte bine. De asemenea, faptul că oamenii și-au putut încărca brățările înainte de festival s-a dovedit o idee excelentă. Băutura și mâncarea au avut, din nou, prețuri surprinzător de bune. Unde mai găsești bere la 10 lei la un festival de asemenea amploare? Nici prin multe localuri din București nu mai întâlnești astfel de prețuri, darămite la Rockstadt.
Oferta de mâncare nu mi s-a părut însă foarte variată, motiv pentru care de multe ori am preferat să mănânc înainte de a intra în festival sau în afara acestuia. Totuși, pizza, ciorbele și, mai ales, deserturile au fost foarte bune și le-am savurat de fiecare dată cu plăcere. Înainte de a vorbi despre atmosfera generală și activitățile din festival, trebuie să menționez și câteva aspecte care ar putea fi îmbunătățite pe viitor. În primul rând, pietrele de pe jos nu aveau ce căuta acolo. Înțeleg că timpul pentru amenajare a fost scurt, însă ele puteau fi îndepărtate într-o măsură mult mai mare. După cinci zile de mers și stat în picioare, tălpile au resimțit din plin acest lucru.
De asemenea, toaletele au fost insuficiente pentru numărul mare de participanți. S-a stat destul de mult la coadă, iar uneori lipsea chiar și hârtia igienică. Totuși, trebuie spus că, în general, au fost bine întreținute și curate, iar personalul s-a ocupat constant de ele. O problemă importantă a fost amplasarea scenei Andrei Calmuc, mult prea aproape de scena Adrian Rugină. Din această cauză, concertele se suprapuneau sonor, evident în defavoarea scenei mai mici. Era frustrant să încerci să asculți un concert de metal atmosferic sau de old-school death metal și să auzi în fundal muzica de pe scena principală.
Trebuie însă să remarc și un mare plus: anul acesta am avut parte de cea mai bună sonorizare dintre toate edițiile la care am participat. Este, fără îndoială, cea mai bună calitate a sunetului pe care am auzit-o la Rockstadt și dovedește că organizatorii au înțeles cât de important este acest aspect pentru un festival dedicat muzicii. În rest, nu cred că au existat multe alte probleme decât cele obișnuite, unora li s-a făcut rău, alții nu au suportat căldura, unora nu le-a plăcut o trupă sau alta și au devenit brusc organizatori de festival. Echipele de ordine și personalul medical au fost prezente permanent și interveneau rapid ori de câte ori cineva avea nevoie de ajutor. Chiar te simțeai în siguranță. Parcarea a fost mare, încăpătoare, dar ar fi meritat și o ieșire dedicată pentru șoferi.
Anul acesta am observat și mai puține incidente. Nu am mai auzit de furturile care au umbrit ediții anterioare, iar existența unui punct Lost & Found, unde oamenii își puteau recupera obiectele pierdute, a fost o idee foarte bună. Pentru presă au existat condiții decente și știu din surse sigure că trebuie să-i mulțumim lui Paul Voicu, coordonatorul fotografilor, pentru că a insistat să existe un cort dedicat presei. A contat enorm, mai ales pentru colegii fotografi, care au avut unde să-și lase rucsacurile și echipamentele, fără să fie nevoiți să le care după ei întreaga zi. De altfel, ceea ce fac fotografii de festival este o muncă uriașă și merită tot respectul. Stau ore întregi în picioare, fotografiază din poziții incomode, editează sute de imagini și reușesc să transmită, prin ochii lor, atmosfera festivalului. Nu este deloc ușor și de multe ori munca lor trece neobservată.
Per ansamblu, festivalul a fost foarte bine organizat. Dan Zaharia, Ștefan Zaharescu & co. au muncit și anul acesta enorm pentru a fi bine. Încărcarea brățărilor s-a făcut rapid, iar în zona festivalului au existat numeroase activități. Standurile celor de la Chio Chips, Red Bull, Jack Daniel's și ale altor parteneri ofereau jocuri și premii, iar cei implicați în campaniile de prevenție a consumului excesiv de alcool puneau la dispoziție chestionare, apă și cafea pentru cei interesați. Una peste alta, mutarea festivalului la Ghimbav s-a dovedit o decizie inspirată. Rockstadt a reușit să-și păstreze spiritul, dar în același timp a câștigat spațiu, organizare și posibilitatea de a crește. Iar dacă micile probleme vor fi rezolvate la edițiile următoare, noua casă a festivalului are toate șansele să devină la fel de iubită precum cea de la Râșnov.
Ziua 1 :
Am mers cu curiozitate spre noul loc unde se desfășoară ostilitățile și încă de la început mi-am dat seama că spațiul este mult mai mare decât cel de la Râșnov . M-am temut că atmosfera va pierde ceva din farmecul vechii locații, dar, în același timp, am simțit că spiritul festivalului a rămas același. Am intrat foarte repede, fără să stau la cozi, iar în aproximativ zece minute aveam deja banii încărcați pe brățară. Cu o bere în mână, m-am îndreptat spre scenă pentru a vedea prima trupă a festivalului. Am prins Reverse the Moment . Era ceva lume, dar mai deloc mișcare în public. Totuși, metalul lor modern m-a prins încă de la primele piese. E una dintre puținele trupe care a venit cu CD-uri de vânzare. A urmat Implant Pentru Refuz , cu un setlist plin de piese vechi, numai bune de mosheală. dar și acele piese de suflet de pe albumele mai noi. De pe scenă nu au lipsit Laura Brat, nici Ochelari, într-o formă de zile mari. Îl așteptăm cu albumul solo!
A urmat Groza , pe care îi văzusem de curând în Quantic. Au fost la fel de buni și pe scena Rockstadt-ului. Poate că lumina soarelui nu i-au avantajat, dar live sunt excelenți în orice condiții. Creeper a mai domolit puțin atmosfera, aducând un aer gotic și o muzică ce pare desprinsă dintr-un film italian cu vampiri. O prestație foarte reușită. Recunosc, am devenit fan și am tot ascultat zilele acestea, după festival. E o trupă care crește în mintea ta pe năsură ce o asculți.
Heaven Shall Burn , probabil cea mai furioasă și energică trupă a zilei, a urcat pe scenă cu un metal german devastator. De acum aproape zece ani când i-am văzut prima dată până acum parcă n-au îmbătrânit deloc și muzica lor a devenit chiar mai bună. Au cântat cu atâta forță încât parcă au chemat și o ploaie scurtă de vară, care ne-a udat zdravăn. Concertul a fost întrerupt pentru scurt timp, dar imediat ce muzica a reînceput, au revenit și moshpit-urile.
Am mers apoi la Black Label Society , unde Zakk Wylde a fost într-o formă excelentă: foarte bun pe voce și absolut incredibil la chitară. Cu barba lui de pădurar legendar și acompaniat de o trupă impecabilă, ne-a demonstrat încă o dată că rockul nu moare și nu se predă. Au interpretat și un cover după Ozzy Osbourne, lucru deloc surprinzător, având în vedere câți ani a cântat Zakk alături de el.
Sabaton nu mai înseamnă de mult doar muzică, ci un adevărat spectacol. Artificii, lumini, decoruri, un tanc uriaș pe scenă, mult teatru și inevitabilul refren cântat la unison de public. Am rămas o vreme la lecția lor de istorie și aș fi stat până la final dacă nu cânta, pe scena Andrei Calmuc, una dintre trupele pe care voiam neapărat să le văd. Totuși, sunt sigur că mii de oameni au venit special pentru ei și trebuie să recunosc că e o trupă care știe să cânte live, să facă atmosferă, să țină oamenii atenți.
În timp ce suedezii cântau despre război, eu am fugit la francezii de la Alcest , care cântă despre suflet, melancolie, legende și lumi uitate. Scena a fost ornată cu plante, cu păsări mitice și ei au apărut îmbrăcați în negru. Nici nu știu când a zburat timpul. Din păcate, s-a simțit una dintre problemele ediției: sunetul de la scena Adrian Rugină se suprapunea peste cel de la Andrei Calmuc, evident în defavoarea celei din urmă.
A urmat apoi highlight-ul zilei: Marilyn Manson , într-o formă de zile mari. Nu credeam că o să-mi placă atât de mult concertul. În ultimii ani aproape că nu l-am mai ascultat, însă memoria mea păstrase cu grijă aproape toate versurile. M-am surprins cântând împreună cu el și cu alte mii de oameni. A demonstrat încă o dată de ce este unul dintre cele mai mari nume ale rockului. Aproape de 60 de ani, continuă să captiveze printr-o prezență scenică impresionantă și o voce incredibil de bună. Am rămas câteva piese și la Fu Manchu, însă nu m-au prins suficient cât să mai rezist după o zi atât de lungă, așa că am plecat acasă.
Ziua 2 :
A doua zi a venit cu soare și o vreme excelentă. După ploaia scurtă din prima zi, nu a mai căzut niciun strop până la finalul festivalului. Am început cu o porție de metal atmosferic oferită de Elder , o trupă despre care mă mir că încă nu a explodat în popularitate. Claritate muzicală, compoziții inteligente și o execuție impecabilă – toate acestea s-au regăsit pe scenă. Am trecut apoi puțin pe la Employed to Serve , care rupeau scena a treia, dar i-am mai văzut de curând, așa că m-am întors pentru Gutalax , aflați deja pentru a cincea oară la Rockstadt. Sincer, nici nu-mi pot imagina festivalul fără ei. De această dată au venit cu o surpriză și au prezentat noul lor videoclip. Despre ce putea fi? Despre căcat, evident. Au găsit o formulă absurdă și amuzantă care funcționează perfect și pe care o exploatează cu succes.
Am stat câteva piese la Bleed From Within pentru o doză zdravănă de energie. Trupa dărâma scena, iar publicul ara efectiv pământul în moshpit. Apoi am fugit la scena a treia pentru Tribulation , o formație pe care o așteptam de ani de zile. I-am ratat când au cântat în Quantic și mi-am promis că, dacă vor reveni, nu voi mai pleca de la concert. Nu am regretat deloc. Muzica lor este specială. Nu e pentru toată lumea, dar odată ce te-a prins, nu mai scapi.
A urmat Orbit Culture , cu o doză serioasă de death metal melodic. Suedezii reprezintă, după părerea mea, viitorul metalului și nu m-ar mira deloc să devină headlineri în doar câțiva ani. Concertul a trecut incredibil de repede, atât de prins am fost. Prezența lor scenică este exact cum mi-o imaginam: brutală și impunătoare. Am mers apoi la Nevermore , trupă care a avut curajul să continue cu un nou solist vocal. Evident, comparațiile cu Warrel Dane sunt inevitabile, însă noul vocalist se descurcă surprinzător de bine. A fost un concert încărcat de nostalgie.
Între timp au cântat și cei de la Igorrr, o trupă mereu surprinzătoare, care a pus bine de tot publicul în mișcare. Noua vocalistă are o voce extraordinară, dar sunt anumite aspecte la ea care nu mi-au plăcut. Totuși, contează muzica, nu altceva și aceasta e superbă.
Hatebreed au urcat apoi pe scenă, bineînțeles puși pe harță. Totuși, nu au reușit să egaleze concertul legendar de acum doi ani, care a rămas pentru mine o lecție de hardcore prezentată live. A fost în continuare un show masiv, însă parcă ceva mai static. Au inclus și un cover după Slayer, War Ensemble , un omagiu potrivit pentru una dintre trupele care i-au influențat de-a lungul timpului. La In Flames am remarcat un sunet puțin înfundat, iar vocea era prea încet în mixaj. Cu toate acestea, trupa rămâne la același nivel ridicat pe care îl știam. Au avut un show foarte bun, un setlist echilibrat și o atitudine excelentă. Singurul lucru care mi-a lipsit au fost flăcările, la care mă așteptam. Un detaliu simpatic: Anders purta un tricou cu Grave, legenda care avea să încheie ziua.
Unul dintre cele mai mari momente ale festivalului pentru mine a fost Deafheaven . George Clarke a fost extraordinar de implicat, trăind fiecare vers și fiecare acord. Nu a stat o clipă locului, a transpirat, a alergat și ne-a tras efectiv în universul muzicii lor. Nu mă așteptam la un concert atât de dinamic din partea unei trupe cu un asemenea stil. Mi-aș fi dorit să aud mai multe piese de pe Infinite Granite , dar setlistul a fost excelent și chiar peste așteptările mele. De ani buni îi aștept și am fost emoționat când la final am dat mâna cu George care a coborât la gard pentru a își saluta fanii.
A urmat Godsmack , cu un spectacol exploziv, demn de o trupă mare. Îi văzusem și anul trecut, la Halele Laminor, însă acum am stat chiar în fața scenei și am simțit altfel concertul. Sully Erna și-a avut din nou momentul solo, iar trupa a demonstrat încă o dată că poate cânta mult, bine și cu suflet. Un concert remarcabil. Ziua s-a încheiat cu legendele death metalului, Grave . Mi-a luat puțin timp să intru în atmosfera lor după tot ce ascultasem înainte, însă acesta este farmecul lor: muzica nu te lovește din prima, ci crește încet în tine, până când îți dai seama că ai fost cucerit.
Ziua 3 :
Prima trupă a zilei a fost Allt , care sună mult mai bine live decât mă așteptam. Păcat doar că au cântat pe o căldură sufocantă. E o trupă foarte bună în studio, dar pe scenă băieții parcă devin și mai puternici. Îmbină excelent elementele moderne cu cele deja consacrate ale genului. Au urmat Annisokay , energici și fresh, aducând pe scenă acea atitudine emo specifică începuturilor metalcore-ului modern. O formație definitorie pentru acest stil și aflată pentru prima dată în România. De altfel, multe dintre trupele acestei ediții au concertat în premieră la noi, lucru care spune multe despre nivelul la care a ajuns Rockstadt.
Pe scena a treia au urcat Underwaves , una dintre cele mai promițătoare trupe românești de metalcore cu voce feminină. Dacă își vor păstra seriozitatea și ritmul de lucru, sunt convins că vor crește mult în următorii ani. Au avut și un moment memorabil, când toboșarul a aruncat o shaorma în public. Așa e când nu mai ai bețe de tobă... dai ce ai la îndemână. Am fugit apoi la Immolation , pentru o lecție autentică de death metal. Greu de egalat greutatea și apăsarea pe care o transmite această trupă. Muzica lor poartă cu sine disperare, furie și o modalitate aproape terapeutică de a transforma aceste sentimente în artă.
M-am hotărât cu greu între Municipal Waste și Novembers Doom , dar cum șansele să-i revăd prea curând pe americanii de la Municipal Waste sunt mici, am ales o porție zdravănă de thrash metal. Au avut și unele dintre cele mai mișto tricouri de la festival. După câteva piese am fugit și la Novembers Doom pentru o doză de doom de cea mai bună calitate. Nu prea voiam să mă deprim așa la miezul zilei, dar muzica era prea frumoasă. Ambele trupe și-au făcut treaba impecabil, fiecare în stilul său.
A urmat Thy Art Is Murder , pentru că deathcore-ul este aproape întotdeauna o idee bună. Trupa a livrat riffuri grele și breakdown-uri care au pus imediat publicul în mișcare. La Rockstadt au urcat pentru prima dată pe scenă cu noul vocalist, fără să existe până atunci vreun anunț oficial. A sunat bine, însă mă așteptam la ceva mai spectaculos.
Am fost apoi la Animals as Leaders și, dacă mai aveam vreun gând să învăț serios chitara, după concertul lor mi-a trecut complet. Magie pură. Parcă vin din altă lume. Nici măcar nu au nevoie de bas, îl creează din chitare. Nu știu ce trebuie să faci ca să cânți la nivelul acesta, dar eu am rămas fascinat. M-am bucurat să văd și foarte mult public venit special pentru ei.
In Extremo nu m-au prins foarte tare, nu știu, de ce, că de obicei am chef de o porție zdravănă de folk metal, așa că am preferat să merg la Non Est Deus, unde am și profitat de ocazie să mănânc ceva înaintea concertelor de seară. Trupa oferă un adevărat spectacol vizual: membrii apar costumați în preoți întunecați, iar întreaga imagine completează perfect muzica.
A urmat legenda numită Accept, care a sunat incredibil și ne-a făcut pe toți să cântăm "Metal Heart". Este impresionant cum unii muzicieni continuă să cânte la un asemenea nivel, în ciuda trecerii anilor. Trupa a fost primită de mii de fani care au stat tot concertul, unii poate că-i ascultă chiar de caând au apărut. sau cel puțin de când au intrat clandestin primele discuri cu albumele lor. Apoi au venit The Ghost Inside, o trupă care reprezintă mai mult decât muzică. După accidentul cumplit prin care au trecut, simplul fapt că sunt din nou pe scenă este o lecție de viață. Toboșarul cântă cu un singur picior, dar bate în tobe de parcă instrumentul i-ar fi dator. Muzica lor rămâne excelentă, iar energia transmisă publicului este incredibilă. Îi așteptam de ani buni și nu m-au dezamăgit.
Arch Enemy a venit cu noua solistă, care, sincer, s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Nu o va înlocui niciodată în sufletul fanilor pe Alissa White-Gluz, însă este o alegere foarte bună. Setlistul nu m-a convins pe deplin; mi-au lipsit câteva piese clasice și probabil încă se acomodează cu ele. În schimb, vocea a fost foarte bună, iar show-ul cu flăcări și ecrane impresionante a fost exact cum te-ai aștepta de la o trupă de asemenea calibru.
Slaughter to Prevail au urcat pe scenă în stilul lor caracteristic, însoțiți de un urs gonflabil uriaș. Nu sunt un mare fan al muzicii lor; mi se pare că multe piese seamănă între ele. Însă live este cu totul altă poveste. Alex Terrible este motorul formației și o prezență scenică impresionantă. Au avut, așa cum era de așteptat, cel mai mare wall of death al festivalului. La final, Alex a ținut un discurs simplu, dar sincer, despre familie, dragoste, sănătate, muzică și visuri. Iar faptul că poate urla aproape la fel fără microfon spune totul despre talentul lui. In Extremo nu m-au prins foarte tare, nu știu, de ce, că de obicei am chef de o porție zdravănă de folk metal, așa că am preferat să merg la Non Est Deus, unde am și profitat de ocazie să mănânc ceva înaintea concertelor de seară. Trupa oferă un adevărat spectacol vizual: membrii apar costumați în preoți întunecați, iar întreaga imagine completează perfect muzica.
A urmat legenda numită Accept, care a sunat incredibil și ne-a făcut pe toți să cântăm "Metal Heart". Este impresionant cum unii muzicieni continuă să cânte la un asemenea nivel, în ciuda trecerii anilor. Trupa a fost primită de mii de fani care au stat tot concertul, unii poate că-i ascultă chiar de caând au apărut. sau cel puțin de când au intrat clandestin primele discuri cu albumele lor. Apoi au venit The Ghost Inside, o trupă care reprezintă mai mult decât muzică. După accidentul cumplit prin care au trecut, simplul fapt că sunt din nou pe scenă este o lecție de viață. Toboșarul cântă cu un singur picior, dar bate în tobe de parcă instrumentul i-ar fi dator. Muzica lor rămâne excelentă, iar energia transmisă publicului este incredibilă. Îi așteptam de ani buni și nu m-au dezamăgit.
Arch Enemy a venit cu noua solistă, care, sincer, s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Nu o va înlocui niciodată în sufletul fanilor pe Alissa White-Gluz, însă este o alegere foarte bună. Setlistul nu m-a convins pe deplin; mi-au lipsit câteva piese clasice și probabil încă se acomodează cu ele. În schimb, vocea a fost foarte bună, iar show-ul cu flăcări și ecrane impresionante a fost exact cum te-ai aștepta de la o trupă de asemenea calibru.
Pentru mine, însă, trupa zilei a fost Lamb of God. Poate chiar trupa primelor trei zile de festival. Au venit în formula completă, spre deosebire de concertul anterior din România, și au fost într-o formă excelentă. Randy Blythe purta un tricou cu Dracula... dar nu voievodul nostru, ci pisica lui. Trupa ne-a trecut prin toate stările și a deschis nenumărate moshpit-uri. Este una dintre formațiile care m-au însoțit în multe momente importante ale vieții, iar faptul că am putut să-i văd din nou live în asemenea formă înseamnă foarte mult pentru mine. Mi-am dat seama încă o dată că una dintre caracteristicile trupelor cu adevărat mari este naturalețea. Par relaxați pe scenă și, fără să-ți dai seama, te hipnotizează până la ultimul acord.
Ziua 4 :
Cu dureri de spate, bășici în tălpi de la mersul pe pietre, dar bine hidratat – la prețurile de anul acesta chiar era păcat să nu fii – am pornit spre festival pentru a doua trupă a zilei. Azi au fost cele mai multe trupe românești, Trooper, Bucovina și Alexandra Căpitănescu. Pe Raised by Owls i-am ratat, pentru că autobuzele au mers, parcă, trase de melci. Oricum, le știu mai degrabă filmulețele amuzante decât muzica.
Serrabulho au continuat seria concertelor pline de umor începută de Gutalax și Raised by Owls. Au venit cu un tun cu spumă pe care l-au îndreptat spre public, iar atmosfera a devenit instantaneu una de petrecere. Costumele caraghioase, plușurile și energia absurdă a concertului au făcut imposibil să nu zâmbești. Pur și simplu nu ai cum să nu te distrezi la un show de-al lor.
Am prins finalul concertului Machukha, dar nu pot spune că mi-am făcut o părere despre ei, după care am fugit direct la Fit for an Autopsy, una dintre cele mai inovatoare trupe din zona deathcore-ului actual. Din păcate, concertul lor s-a suprapus cu Slow Crush, una dintre puținele formații de shoegaze prezente la festival și un nume pe care îmi doream foarte mult să-l văd. Așa că am împărțit timpul între cele două. M-am rupt în moshpit la Fit for an Autopsy și apoi m-am lăsat purtat de atmosfera visătoare creată de Slow Crush. Încă îmi pare rău că nu mi-am cumpărat CD-urile lor.
A urmat Northlane, într-o zi excelentă pentru fanii metalcore-ului. Era o trupă pe care voiam neapărat să o văd la prima ei apariție în România. Poate că nu au fost chiar atât de explozivi pe scenă pe cât mă așteptam, dar concertul a meritat pe deplin. Trooper, pe care numai ce i-am văzut cu o săptămână în urmă au urcat pe scenă în fața unui public numeros și a cântat și piesa pe care o așteptasem și la concertul trecut, Tari ca munții. Am dat apoi o tură pe la Bucovina, trupa mea de suflet românească, dar cum o să-i văd de Crăciun am zis să merg la Airbourne. E o trupă care știe să facă show și să energizeze publicul, cu multe influențe AC/DC, dar cu un stil totuși propriu. Chiar mi-a dat o stare bună și am dansat puțin.
Helloween sărbătoreau 40 de ani de existență și au oferit un spectacol pe măsură. Cei doi soliști s-au completat perfect, chitarele au curs impecabil, iar momentele de pauză dintre piese au fost completate de aparițiile lui The Keeper într-un montaj video care ne-a purtat prin istoria formației. Deși nu sunt un mare fan, am rămas până la final. A meritat din plin. La Malevolence nu am mai ajund decât pe final, dar i-am văzut anul trecut în Expirat, așa că am fost la una dinrre trupele mele preferate.
Amorphis au revenit la Rockstadt după doi ani și au fost net superiori concertului precedent. Sunetul a fost impecabil, iar atmosfera aceea specifică finlandezilor m-a prins imediat. Au cântat aproape toate piesele pe care speram să le aud, mai puțin "The Smoke". Au încheiat cu "The Bee", iar trupa preferată a primarului Bucureștiului a demonstrat că este din nou într-o formă excelentă. Am prins și douăzeci de minute din concertul Alexandrei Căpitănescu. Din păcate, sunetul a trădat-o puțin și nu i-a pus în evidență vocea chiar superbă. În schimb, a excelat prin atitudine, vestimentație și modestie.
Spre finalul serii, Coroner și Satyricon au cântat în același timp. Cum pe norvegieni îi văzusem deja la ARTmania, am ales să petrec mai mult timp alături de elvețieni. Și bine am făcut. Coroner sunt o adevărată mașinărie de cântat metal. Piese extrem de dificile, executate impecabil, poate chiar mai bine decât pe album. După câteva piese am trecut și pe la Satyricon, care, ca de obicei, au oferit un show mare și au demonstrat încă o dată de ce sunt una dintre cele mai importante trupe de black metal din lume.
Ziua 5 :
Și, ca un vis, a venit și cea de-a cincea zi a festivalului. Picioarele erau deja amorțite, capul greu, dar plin de amintiri.
Ziua a început cu Pârnaie, care au intrat pe scenă cu Bug Mafia pe intro și m-au trimis instantaneu în adolescență. Sunt o trupă creativă, amuzantă, dar și foarte grea, cu un mesaj antifascist bine conturat. Au strâns mult public și se vede că au o bază serioasă de fani, mai ales printre cei tineri. Mi-a plăcut că la standul Beauty of Pain puteai găsi CD-uri și tricouri ale trupei. În apropiere mai era și un stand cu obiecte din piele și metal, de unde puteai cumpăra diverse accesorii la prețuri foarte decente.
Am mers apoi la Heavy/Hitter și am descoperit o porție sănătoasă de hardcore american. Păcat că nu foarte multă lume îi cunoștea. Nici eu nu îi ascultasem până acum. Am mers din curiozitate și am rămas de plăcere. M-au cucerit rapid prin energie și atitudine. A urmat Signs of the Swarm, probabil cea mai brutală trupă prezentă la festival, cel puțin dintre cele din zona deathcore. În fața scenei era plin, iar pogo-ul nu s-a oprit nicio clipă. Mă bucur că au ajuns și în România, fiind o formație pe care o aveam de mult pe lista celor pe care voiam să le văd live.
Din păcate, de la Psychonaut am prins doar câteva piese. Mi-a părut rău, pentru că muzica lor este exact pe gustul meu: grea, progresivă, atmosferică și complexă. Dar asta este realitatea unui festival – trebuie să faci alegeri. Feuerschwanz e printre puținele trupe moderne de power metal care chiar îmi plac. Au făcut un show foarte colorat, cu două dansatoare și cu toți membrii costumați în cavaleri medievali. Chiar dacă nu înțeleg întotdeauna despre ce cântă, pasiunea lor este molipsitoare. Evident, punctul culminant a fost momentul în care toată lumea a cântat împreună coverul lor după Dragostea din tei. A fost unul dintre cele mai simpatice momente ale festivalului.
Am trecut și pe la Voivod, o trupă pe care am considerat-o întotdeauna subapreciată. Parcă a fost mereu urmărită de ghinion sau de prea puțin noroc. Cu toate acestea, muzica lor rămâne extraordinară. Au fost înaintea vremurilor lor și poate tocmai de aceea nu s-au bucurat de succesul pe care îl meritau. Dar locul lor în istoria metalului este incontestabil, iar live reprezintă o experiență aparte. Am ajuns și la Hvnds. Mi se pare că încearcă uneori prea mult să semene cu Bring Me The Horizon, însă au o prezență scenică foarte bună și multă energie. Din păcate, basul a fost exagerat de puternic și a afectat calitatea sunetului. Totuși, apreciez faptul că încearcă să aducă muzica românească la un nivel european și, pe alocuri, chiar le reușește.
Evergrey au schimbat complet atmosfera. Metalul lor sensibil și introspectiv a fost exact pauza de care aveam nevoie. Am stat liniștit, la umbră, cu o bere lângă mine, și am lăsat muzica să mă poarte prin locurile acelea din suflet pe care le uităm prea des. Nu credeam că voi ajunge vreodată să-i văd live și sper din tot sufletul să revină în România. O trupă magnifică. A urmat Carcass, legendari, agresivi și melodici în același timp. Jeff Walker mă amuză de fiecare dată: pare mai degrabă un inginer rătăcit printre metaliști, până în momentul în care deschide gura și începe să cânte. Au avut un setlist excelent, cu accent pe legendarul Heartwork, dar și cu suficiente piese vechi încât să mulțumească pe toată lumea.
Pe Left to Die i-am prins doar câteva piese. Cum îi văzusem deja de două ori în ultimii ani, am preferat să plec mai departe. În paralel cânta Grandson, unul dintre artiștii momentului. Mulți îl compară cu Rage Against the Machine, însă cred că mai are destul până acolo. La început nu prea m-a prins. Muzica mi s-a părut repetitivă, iar mesajul politic este construit în jurul realităților americane, cu care nu rezonez întotdeauna. Totuși, pe măsură ce concertul a avansat, am început să intru în atmosfera creată de el. Este un artist foarte comunicativ, foarte apropiat de public și are în spate o trupă excelentă. Energia lui este autentică și sunt convins că are un viitor foarte mare.
Unul dintre concertele pe care le așteptam cel mai mult a fost The Gathering, reveniți alături de Anneke van Giersbergen pentru interpretarea integrală a albumului Mandylion. Este unul dintre albumele pe care le-am ascultat de nenumărate ori de-a lungul vieții. După câteva minute în care și-a încălzit vocea, Anneke a demonstrat de ce este una dintre cele mai bune soliste din metalul european. Albumul nu este deloc ușor de interpretat, însă ea l-a cântat cu o naturalețe impresionantă. Și trupa a fost impecabilă, mai ales în pasajele instrumentale. Un concert pe care îl voi ține minte mult timp.
La Periphery am ajuns doar spre final. Din păcate, nostalgia a câștigat și am ales The Gathering. Din câte am auzit, însă, au făcut un show excelent. Apoi a venit momentul pe care îl aștepta aproape tot festivalul: The Prodigy. Puține trupe au reușit să unească în fața scenei metaliști, alternativi, fani ai muzicii electronice, ai rapului și ai rockului deopotrivă. Muzica lor este universală. Este muzica outsiderilor, a celor diferiți, a celor care nu se încadrează în tipare. Era prima dată când îi vedeam live și am rămas impresionat. Sigur, lipsa lui Keith Flint se simte și va continua să se simtă. A fost omagiat prin proiecții și prin vocea lui din Firestarter, iar momentul a fost emoționant. Maxim și restul trupei au construit însă un spectacol extraordinar. Mi s-a părut doar că îndemnurile lui Maxim către public deveneau, pe alocuri, repetitive și am avut impresia că unele secvențe muzicale erau susținute de playback. Dar acestea sunt detalii minore.
Când reflectoarele și uriașele lasere s-au întors spre public, am avut senzația că urmează ceva desprins dintr-un film SF. Și chiar așa a fost. Iar pentru cei care încă susțin că The Prodigy nu au ce căuta la un festival de metal am o singură întrebare: atunci de ce dansați cu atâta poftă la fiecare piesă? Păcat că organizatorii au dat cu artificii după concertul care s-a terminat puțin mi devreme, cât încă cei de la Insomnium încă erau pe scenă și își rupeau inima din ei pentru fani. Am prins ultimele piese și mi-am reamintit de ce iubesc atât de mult această trupă.
După această halucinație sonoră și vizuală am mers la Soulfly, care de data aceasta au cântat pe scena principală. Max Cavalera și compania au demonstrat încă o dată că rămân o instituție a metalului. Thrash, groove și nu metal într-un amestec exploziv. Eram deja foarte obosiți după cinci zile de festival și sunt convins că, în alte condiții, haosul din public ar fi fost și mai mare. Ultimul concert al ediției pentru mine a fost proiectul Sventevith, cu Nergal și membrii Misþyrming, interpretând integral primul album Behemoth. A fost un final întunecat, ezoteric și perfect potrivit pentru un festival de muzică extremă. Nergal a fost într-o formă excelentă, iar atmosfera creată pe scenă a închis cercul acestei ediții. A existat și o a șasea zi, dedicată trupelor tribut, însă oboseala și-a spus cuvântul și am preferat să mă opresc aici.
Concluzie :
Dacă ar fi să trag linie, Rockstadt a demonstrat că mutarea la Ghimbav a fost, în cele din urmă, decizia corectă. Festivalul s-a mărit, infrastructura este mai bună, sunetul a fost excelent, activitățile pentru participanți au fost mai numeroase, iar prețurile la mâncare și băutură au rămas surprinzător de prietenoase. Line-up-ul a fost unul dintre cele mai puternice din istoria festivalului și, din câte am observat, incidentele serioase au fost foarte puține. Mi-a părut rău că nu am mai reușit să-i văd pe Crowbar, dar sper să revină anul viitor. Da, Rockstadt a pierdut puțin din farmecul unic al Râșnovului, cu cetatea în față, pădurea în spate și munții care înconjurau festivalul. Atmosfera aceea va rămâne greu de egalat.
În schimb, a câștigat spațiu, posibilitatea de a evolua și șansa de a aduce trupe din ce în ce mai mari. Iar dacă renunțarea la cuvântul Extreme din nume va însemna și o deschidere către mai multe stiluri muzicale, sunt curios să văd în ce direcție va merge festivalul în următorii ani. Mai sunt lucruri de îmbunătățit, despre care am vorbit pe parcursul acestei cronici, însă, privind acum totul la rece, la câteva zile după încheierea festivalului, când oboseala începe să dispară și rămân doar amintirile, pot spune fără rezerve că a fost o ediție reușită. Am văzut concerte extraordinare, mi-am revăzut prieteni, am descoperit trupe noi și am plecat acasă cu încă o colecție de momente pe care le voi purta cu mine mult timp. Nu am ajuns chiar la toate concertele, la unele doar am prins câteva piese, dar așa este la un festival mare. Abia aștept ediția următoare.
Am mers apoi la Heavy/Hitter și am descoperit o porție sănătoasă de hardcore american. Păcat că nu foarte multă lume îi cunoștea. Nici eu nu îi ascultasem până acum. Am mers din curiozitate și am rămas de plăcere. M-au cucerit rapid prin energie și atitudine. A urmat Signs of the Swarm, probabil cea mai brutală trupă prezentă la festival, cel puțin dintre cele din zona deathcore. În fața scenei era plin, iar pogo-ul nu s-a oprit nicio clipă. Mă bucur că au ajuns și în România, fiind o formație pe care o aveam de mult pe lista celor pe care voiam să le văd live.
Din păcate, de la Psychonaut am prins doar câteva piese. Mi-a părut rău, pentru că muzica lor este exact pe gustul meu: grea, progresivă, atmosferică și complexă. Dar asta este realitatea unui festival – trebuie să faci alegeri. Feuerschwanz e printre puținele trupe moderne de power metal care chiar îmi plac. Au făcut un show foarte colorat, cu două dansatoare și cu toți membrii costumați în cavaleri medievali. Chiar dacă nu înțeleg întotdeauna despre ce cântă, pasiunea lor este molipsitoare. Evident, punctul culminant a fost momentul în care toată lumea a cântat împreună coverul lor după Dragostea din tei. A fost unul dintre cele mai simpatice momente ale festivalului.
Am trecut și pe la Voivod, o trupă pe care am considerat-o întotdeauna subapreciată. Parcă a fost mereu urmărită de ghinion sau de prea puțin noroc. Cu toate acestea, muzica lor rămâne extraordinară. Au fost înaintea vremurilor lor și poate tocmai de aceea nu s-au bucurat de succesul pe care îl meritau. Dar locul lor în istoria metalului este incontestabil, iar live reprezintă o experiență aparte. Am ajuns și la Hvnds. Mi se pare că încearcă uneori prea mult să semene cu Bring Me The Horizon, însă au o prezență scenică foarte bună și multă energie. Din păcate, basul a fost exagerat de puternic și a afectat calitatea sunetului. Totuși, apreciez faptul că încearcă să aducă muzica românească la un nivel european și, pe alocuri, chiar le reușește.
Evergrey au schimbat complet atmosfera. Metalul lor sensibil și introspectiv a fost exact pauza de care aveam nevoie. Am stat liniștit, la umbră, cu o bere lângă mine, și am lăsat muzica să mă poarte prin locurile acelea din suflet pe care le uităm prea des. Nu credeam că voi ajunge vreodată să-i văd live și sper din tot sufletul să revină în România. O trupă magnifică. A urmat Carcass, legendari, agresivi și melodici în același timp. Jeff Walker mă amuză de fiecare dată: pare mai degrabă un inginer rătăcit printre metaliști, până în momentul în care deschide gura și începe să cânte. Au avut un setlist excelent, cu accent pe legendarul Heartwork, dar și cu suficiente piese vechi încât să mulțumească pe toată lumea.
Pe Left to Die i-am prins doar câteva piese. Cum îi văzusem deja de două ori în ultimii ani, am preferat să plec mai departe. În paralel cânta Grandson, unul dintre artiștii momentului. Mulți îl compară cu Rage Against the Machine, însă cred că mai are destul până acolo. La început nu prea m-a prins. Muzica mi s-a părut repetitivă, iar mesajul politic este construit în jurul realităților americane, cu care nu rezonez întotdeauna. Totuși, pe măsură ce concertul a avansat, am început să intru în atmosfera creată de el. Este un artist foarte comunicativ, foarte apropiat de public și are în spate o trupă excelentă. Energia lui este autentică și sunt convins că are un viitor foarte mare.
Unul dintre concertele pe care le așteptam cel mai mult a fost The Gathering, reveniți alături de Anneke van Giersbergen pentru interpretarea integrală a albumului Mandylion. Este unul dintre albumele pe care le-am ascultat de nenumărate ori de-a lungul vieții. După câteva minute în care și-a încălzit vocea, Anneke a demonstrat de ce este una dintre cele mai bune soliste din metalul european. Albumul nu este deloc ușor de interpretat, însă ea l-a cântat cu o naturalețe impresionantă. Și trupa a fost impecabilă, mai ales în pasajele instrumentale. Un concert pe care îl voi ține minte mult timp.
La Periphery am ajuns doar spre final. Din păcate, nostalgia a câștigat și am ales The Gathering. Din câte am auzit, însă, au făcut un show excelent. Apoi a venit momentul pe care îl aștepta aproape tot festivalul: The Prodigy. Puține trupe au reușit să unească în fața scenei metaliști, alternativi, fani ai muzicii electronice, ai rapului și ai rockului deopotrivă. Muzica lor este universală. Este muzica outsiderilor, a celor diferiți, a celor care nu se încadrează în tipare. Era prima dată când îi vedeam live și am rămas impresionat. Sigur, lipsa lui Keith Flint se simte și va continua să se simtă. A fost omagiat prin proiecții și prin vocea lui din Firestarter, iar momentul a fost emoționant. Maxim și restul trupei au construit însă un spectacol extraordinar. Mi s-a părut doar că îndemnurile lui Maxim către public deveneau, pe alocuri, repetitive și am avut impresia că unele secvențe muzicale erau susținute de playback. Dar acestea sunt detalii minore.
Când reflectoarele și uriașele lasere s-au întors spre public, am avut senzația că urmează ceva desprins dintr-un film SF. Și chiar așa a fost. Iar pentru cei care încă susțin că The Prodigy nu au ce căuta la un festival de metal am o singură întrebare: atunci de ce dansați cu atâta poftă la fiecare piesă? Păcat că organizatorii au dat cu artificii după concertul care s-a terminat puțin mi devreme, cât încă cei de la Insomnium încă erau pe scenă și își rupeau inima din ei pentru fani. Am prins ultimele piese și mi-am reamintit de ce iubesc atât de mult această trupă.
După această halucinație sonoră și vizuală am mers la Soulfly, care de data aceasta au cântat pe scena principală. Max Cavalera și compania au demonstrat încă o dată că rămân o instituție a metalului. Thrash, groove și nu metal într-un amestec exploziv. Eram deja foarte obosiți după cinci zile de festival și sunt convins că, în alte condiții, haosul din public ar fi fost și mai mare. Ultimul concert al ediției pentru mine a fost proiectul Sventevith, cu Nergal și membrii Misþyrming, interpretând integral primul album Behemoth. A fost un final întunecat, ezoteric și perfect potrivit pentru un festival de muzică extremă. Nergal a fost într-o formă excelentă, iar atmosfera creată pe scenă a închis cercul acestei ediții. A existat și o a șasea zi, dedicată trupelor tribut, însă oboseala și-a spus cuvântul și am preferat să mă opresc aici.
Concluzie :
Dacă ar fi să trag linie, Rockstadt a demonstrat că mutarea la Ghimbav a fost, în cele din urmă, decizia corectă. Festivalul s-a mărit, infrastructura este mai bună, sunetul a fost excelent, activitățile pentru participanți au fost mai numeroase, iar prețurile la mâncare și băutură au rămas surprinzător de prietenoase. Line-up-ul a fost unul dintre cele mai puternice din istoria festivalului și, din câte am observat, incidentele serioase au fost foarte puține. Mi-a părut rău că nu am mai reușit să-i văd pe Crowbar, dar sper să revină anul viitor. Da, Rockstadt a pierdut puțin din farmecul unic al Râșnovului, cu cetatea în față, pădurea în spate și munții care înconjurau festivalul. Atmosfera aceea va rămâne greu de egalat.
În schimb, a câștigat spațiu, posibilitatea de a evolua și șansa de a aduce trupe din ce în ce mai mari. Iar dacă renunțarea la cuvântul Extreme din nume va însemna și o deschidere către mai multe stiluri muzicale, sunt curios să văd în ce direcție va merge festivalul în următorii ani. Mai sunt lucruri de îmbunătățit, despre care am vorbit pe parcursul acestei cronici, însă, privind acum totul la rece, la câteva zile după încheierea festivalului, când oboseala începe să dispară și rămân doar amintirile, pot spune fără rezerve că a fost o ediție reușită. Am văzut concerte extraordinare, mi-am revăzut prieteni, am descoperit trupe noi și am plecat acasă cu încă o colecție de momente pe care le voi purta cu mine mult timp. Nu am ajuns chiar la toate concertele, la unele doar am prins câteva piese, dar așa este la un festival mare. Abia aștept ediția următoare.
