Se întâmplă lucruri frumoase atunci când sunt oameni destoinici care să se ocupe de ele și care să ajute să crească și să înflorească, așa cum se spune. Un exemplu relevant: un eveniment care este important pentru comunitatea metal din România. Mă refer, bineînțeles, la festivalul Posada Rock, celebrul concurs care s-a transformat într-un festival în toată regula și care, iată, acum sărbătorește 40 de ani de activitate și de bucurie neîntreruptă. Posada Rock, înființat în 1986, este cel mai vechi festival rock open-air din România, iar ediția aniversară s-a desfășurat în perioada 28–30 august, la Câmpulung Muscel. Fiind băiet, visam să îmi fac trupă și să cânt la Posada, dar am ajuns doar să scriu despre festival, de când am renunțat la visele de muzician. Este un loc incredibil, iar trupele care sunt anul acesta au un loc special în inima publicului, fiind alese dintre formațiile care au cântat în fața publicului de-a lungul timpului. Toate au fost alese pe sprânceană și toate sunt acceptate și iubite de către cei care vin an de an la Posada.
Este unul dintre acele festivaluri mici, dar care strâng oamenii dedicați, care știu unde vin, care se comportă exemplar, care vin să se distreze, să facă moshpit, să dea din cap, să asculte muzică, să bea o bere, să cumpere tricouri, să susțină scena și, în general, să se rupă de lume și de grijile curente, măcar pentru cele trei zile cât durează acest frumos festival. Pentru mine este doar al treilea an în care vin la festival, dar deja devine o constantă și este o plăcere pentru mine să închei vara în Câmpulung, pe stadion, alături de prieteni, alături de oameni dragi și în public, pentru a vedea trupe excelente.
Față de alte festivaluri de gen, acesta este unul micuț, care se desfășoară într-un spațiu care strânge maximum două-trei mii de oameni. Anul acesta cred că au fost undeva la 1.500 și, de fiecare dată când vin aici, mă simt parte dintr-o mare familie, fiindcă pe cei mai mulți îi cunosc și mă simt apropiat atât de organizatori, cât și de ceilalți fani. Mâncarea, de data aceasta, a fost mai puțin ofertantă, iar prețurile au fost destul de mărișoare, însă nu pot spune că a fost rea. Am mâncat de la festival și mi-au plăcut mai ales micii și friptura. Mi-aș fi dorit să mănânc și bulz, însă n-am mai luat, întrucât mi-am făcut pofta până să vin la festival.
Prietenii celor de la Posada, adică cei de la festivalul Astra, inclusiv lucrătorii de la muzeul Astra din Sibiu, au fost și ei prezenți și a fost o bucurie să-i întâlnesc, să stăm de vorbă și să mâncăm ceva împreună. Le mulțumesc pe această cale pentru că m-au luat și pe mine în grija lor și m-am simțit foarte bine alături de ei. Și anul acesta, cei care au venit cu copiii au avut un spațiu dedicat celor mici, unde aceștia s-au putut juca, au putut desena, au putut picta și au putut face diverse activități, cât timp părinții lor se puteau bucura de concerte sau de o bere liniștită.
De asemenea, Alexandru Bop, de la Timișoara, a fost și el prezent cu standul său de merch, unde am putut găsi tricouri atât ale invitaților, cât și ale altor trupe, precum și accesorii diverse, dar și o selecție de viniluri la prețuri chiar atrăgătoare. Cei de la Quantic s-au ocupat de băuturi, așa că am avut parte de prețuri bune și, într-un fel, m-am simțit ca acasă, ținând cont de cât de des merg la Quantic și că, de obicei, sunt familiarizat cu cei care lucrează acolo.
Așadar, în afară de muzică, am avut parte și de o atmosferă plăcută. Sunetul a fost excelent, nu știu să fi fost probleme tehnice, iar cele trei zile au trecut foarte repede. Parcă a fost totul un vis și chiar sunt curios ce trupe se vor mai anunța la anul. Dar, cu siguranță, iau în considerare să revin, întrucât este unul dintre festivalurile mele de suflet și un mod foarte bun de a sărbători încheierea verii și venirea toamnei.
Ziua 1. Vineri
Concursul
Prima zi a început cu Exuviath, o trupă care, în ultimii ani, a început să fie în top, care și-a schimbat vocalul, dar care, în continuare, este o forță. Băieții au adus niște thrash de la mama lui, dar au adus și puțină poezie contemporană, fiindcă una dintre piesele mai recente, Ură, este pe versurile marelui poet neînțeles Alexandru Macedonski. Trupa nu are nevoie să câștige vreun concurs pntru a arăta cine este, dar sunt sunt sigur că puțină promovare nu a stricat. Au avut pinuri metalice special concepute pentru Posada.
La urmă au urcat pe scenă cei de la Grinder, o trupă bucureșteană de hardcore, destul de la început, dar care oricum a adus câțiva oameni în fața scenei, a pus în mișcare populația și a făcut un show bun, așa cum mă așteptam de la ei. Mai ales că i-am văzut dedicați, au profitat de timpul lor și știu că au șanse destul de bune să devină din ce în ce mai mari, mai sus și mai vizibili.
Symphress a început mai târziu și a terminat mai devreme decât trebuia, datorită unor probleme tehnice, dar cele două piese, dacă nu mă înșel, pe care le-au cântat au fost ok. Un metal simfonic-gotic, cu voce feminină și voce masculină clean, ambele foarte bine puse în valoare. Sigur că nu prea i-a ajutat îmtâmplarea nefavorabilă, dar oricum ei au deja o istorie în spate și vor mai avea ocazii să arate ce pot
Reverse The Moment au încheiat prima zi a trupelor din concurs. I-am văzut recent la REF, unde au cântat ceva mai mult, dar și de data asta au avut un show rapid, intens, dominat de breakdown-uri. Nu știu cât de mult au apreciat cei din juriu prestația lor, dar, în fața scenei, oamenii se distrau.
Recitalurile
Shifting Sands, care cunoaște o revenire după 14 ani, a fost prima trupă a serii, după programul de concurs. Trupa, din care face parte și Bogdan Trîmbaciu, unul dintre cei care organizează Posada, dar și Andrei Ilie de la byron, sună bine și ne-a delectat cu niște metal clasic. Și, bineînțeles, nu putea lipsi o baladă din setlistul lor. Au promis mai multe concerte în toamna aceasta.
Doomsday Astronaut, una dintre trupele care au câștigat concursul în urmă cu câțiva ani, a adus niște prog metal de calitate și s-a concentrat mai ales primul album, lansat anul acesta, Origins, pe care îl promovează cu fiecare apariție recentă pe scenă. Acesta, se găsea și de cumpărat la standul de merchandise din festival. Waqas Ahmed și trupa lui din Sibiu merită toată atența voastră, oamenii mustesc de talent.
GRÁ, din care face parte și vocalistul Heljarmadr de la Dark Funeral, a fost următoarea. Trupa, formată în 2010, nu este străină de festivalul Posada: a mai fost în urmă cu 10 ani aici, doar că între timp a mai scos două albume și lucrează și la alte piese noi. Trupa a urcat pe scenă la căderea serii, sub o lună aproape plină, de toată frumusețea, care a întregit atmosfera de black metal pe care trupa o creează. La un moment dat, vocalistul a zis că urmează o sesiune de hipnoză și, într-un fel, așa și a fost. Muzica ușor atmosferică are această calitate, de a-i băga pe oameni într-o transă. Timpul a zburat și, dintr-o dată, ne-am pomenit că show-ul GRÁ s-a dus direct în amintirea fanilor.
SOEN este o trupă care mereu s-a aflat în topul meu personal și care niciodată nu m-a dezamăgit prin ceea ce a scos. Absolut fiecare album are ceva deosebit, tare, cel puțin câteva piese, dacă nu chiar toate, care să-mi placă și care să mă facă să vreau să le ascult și să le reascult de câte ori este posibil, la fiecare nouă apariție discografică.
În ultima vreme am ascultat ceva mai puțin trupa, însă a venit momentul să reiau în mod activ ascultarea, întrucât prestația din prima zi de festival a fost una excepțională, cu dreptul mult mai bună decât mă așteptam și mult mai bună decât cea de la REF, acum doi ani, cu toate că și acolo mi-a plăcut extrem de mult.
La Posada SOEN este un nume apreciat și iubit, iar concertul de acum a fost unul care să întărească prietenia dintre Posada și trupa de prog metal. Oricum, una dintre cele mai iubite piese, Lotus, a fost dedicată lui Bogdan Trîmbaciu, unul dintre oamenii care au făcut posibilă revenirea trupei la această ediție aniversară a Posada Rock.
Recunosc că, dintre toate dățile în care am văzut trupa live, acum mi-a plăcut cel mai mult. Nu știu, am putut să rezonez la nivel intim cu piesele lor și cu ceea ce cântă, cu mesajul, cu absolut toate. Așadar, încă o dată, a fost o mare bucurie și, trebuie să recunosc, a fost mult peste așteptările mele acest concert. Păcat că nu a fost chiar plin așa cum ar fi meritat trupa.
Ziua 2. Sâmbătă
Concursul
King Solomon, Dizident și Zgripsorum au dat startul concertelor. Din păcate nu am ajuns la ele, însă știu fiecare dintre trupe ce cântă. Nu îmi voi da cu părerea, însă sunt sigur că au fost bine pe scenă. Muzica, pentru mine, are nevoie totuși de un anumit context pentru a putea fi digerată cum se cuvine și undeva la amiază nu e momentul cel mai potrivit.
Al Ghehenii este o trupă care a schimbat puțin registrul și a adus un metal cu influențe orientale, date mai ales de către tobe, dar și de vocea feminină. Mi-a lăsat o impresie foarte bună și chiar sper că cei prezenți au fost la fel de încântați ca și mine. Vâd un potențial în viitor, dar mai trebuie lucrat la piese, par încă la stadiul de demos.
+She+, Corina Sucarov și trupa ei au urmat, penultima trupă din concurs, cu o muzică gotică, așa cum ne-a obișnuit prolifica artistă underground bucureșteană. Pe lângă muzică, prezența scenică este cea care iese în evidență. +She+ are suflet de artistă și cred că și-ar dori să ajungă mai sus; sunt sigur că are câteva idei pe care, momentan, nu le poate pune în aplicare. Show-ul de la Posada a fost unul mai lent, mai apăsător, dominat de melancolie și de o atmosferă întunecată. Sper că a făcut o impresie bună; cu siguranță are cu ce.
Ultima trupă din concurs a fost Athoris. Am apreciat în mod special energia nebună și încrederea cu care au luat scena în posesie. Muzică bună, compoziții solide de la niște puști inimoși și talentați. Genul ăla de energie face mult și nu toate trupele din concurs o au. Dacă aș fi asculat pe Spotify nu aș fi zis că o trupă formată din liceeni, ci o formație deja matură. Clar este o trupă de urmărit în viitor și pun pariu că vor câștiga un premiu. Later edit: au câștigat chiar marele pemiu al acestei ediții.
Recitalurile
Recitalurile zilei au fost deschise de către cei de la Carach Angren, fantomele olandeze, trupă pe care eu voiam de multă vreme să-i văd, dar niciodată nu am reușit. Dorința mi s-a îndeplinit acum și, din capul locului, o să spun că trupa știe să se facă interesantă pentru public, are o sumedenie de tricks și transmite o super energie prin instrumente, voce și atitudine. Mi-a plăcut că au sunat zid, fără greșeli și au ales multe piese pe care voiam să le ascult live. Bineînțeles, au urcat pe scenă cu face paint, îmbrăcați în negru, mai mult s-au concentrat pe cântat și mai puțin pe vorbit între piese.
Massacre a continuat cu un death metal tradițional, de la mama lui. Avem de-a face cu una dintre trupele legendare ale scenei metal și una care, după mai bine de patru decenii de existență, continuă să rupă scena și să se prezinte în fața publicului cu același entuziasm și cu aceeași bucurie de a fi pe scenă și de a face ceea ce îi face pe ei fericiți. În timpul concertului lor au avut loc cele mai puternice moshpit-uri și singurele wall of death-uri pe care le-am văzut la această ediție până acum.
Desigur, poate că ar fi meritat o mai bună și o mai mare prezență a publicului, însă din partea lor nu am ce să le reproșez, pentru că sunt o forță și concertul lor a fost zid, așa cum se spune în underground. Adică a sunat foarte bine, exact așa cum îmi imaginez și cum ar trebui să sune o trupă de death metal care s-a aflat pe zonă încă de la începuturile acestui gen și care continuă să demonstreze că are aceeași bucurie atunci când se urcă pe scenă și când cântă în fața celor care înțeleg cu ce se mănâncă acest gen de muzică.
A doua zi de festival s-a terminat cu Dark Funeral, o trupă de black metal care sigur nu mai are nevoie de nicio prezentare și cu care cred că fiecare dintre noi, cei care am ascultat sau ascultăm acest gen, am început. Trupa suedeză este cea mai întunecată apariție de la acest festival și, bineînțeles, o dată la trei cuvinte trebuie să-mi fie luată vocea pe seama stăpânului lor și al multora, nu neapărat și al meu - de fapt, sigur nu și al meu.
Ce pot să spun? Trupa se prezintă bine pe scenă, are acea aură de misticism, oamenii au venit să-i calce pe urme, sunetul a fost excepțional, iar publicul chiar s-a distrat, s-a integrat în această atmosferă dark care pur și simplu nu poate fi descrisă foarte bine în cuvinte, ci mai mult trebuie simțită și poate fi reprodusă în imaginația fiecăruia.
Trupa nu mai este chiar în topul preferințelor mele de câțiva ani, de când nu mai ascult doar chestii întunecate și rele, însă nu pot să nu apreciez ce pot să mai scoată, cum cântă și felul în care au reușit să creeze atmosfera despre care vă spuneam mai sus. Sunt sigur că pentru foarte mulți ei reprezintă highlight-ul festivalului. Nu și pentru mine. Eu așteptam Tiamat, care pentru mine este trupa cea mai importantă din această ediție și cu siguranță urma să am parte de un concert pe care trebuia să vi-l povestesc mai departe.
Ziua 3. Duminică
Premiere și cele trei concerte ale trupelor câștigătoare
Următoarele informații sunt preluate din comunicatul publicat de către cei de la Posada:
Tinerii arădenii de la ATHORIS sunt marii câștigători ai concursului dedicat trupelor underground de la ediția aniversară de 40 de ani a Festivalului Posada Rock, care a avut loc la Câmpulung Muscel în perioada 28-30 august 2026. Juriul format din Lenți Chiriac, Cristi Gram, Andy Ionescu, Mihai Ilie, Vlad Bușcă, Cristian Popescu, Bogdan Prundeanu, Denis Uță, Bogdan Trîmbaciu și Răzvan Brăileanu a ales următorii premianți:
- ATHORIS - Marele Premiu – 10.000 de lei
- +SHE+ - Premiul I – 5.000 de lei
- KING SOLOMON - Premiul al II-lea – 2.500 de lei
- ZGRIPSORUM - Premiul al III-lea – 1.500 de lei
- GRINDER - Premiul Zaharia Rădulică – 1.000 de lei.
Pe lângă acestea, partenerii festivalului au oferit următoarele premii:
- Premiul Le Cabane – +SHE+;
- Premiul Underground Music – ATHORIS;
- Premiul oferit de Waqas Ahmed celui mai bun chitarist – Raul Pânzaru (ATHORIS) / Mihnea Ferezan (KING SOLOMON);
- Premiul Swirl Studio – ATHORIS;
- Premiul B.A.S.S., oferit de Cristian Popescu – Augustin Comorașu (KING SOLOMON);
- Premiile Quantic – ATHORIS, +SHE+, AL GHEHENII.
După premiere, cele trei trupe câștgătare au urcat pe scenă și au cântat din nou.
Recitalurile :
Fittonia, câștigătoarea de anul trecut, a avut primul recital al zilei. O trupă tânără, pe care o apreciez foarte mult. Încă mi se pare că sunt într-o căutare, dar au idei, talent, energie și sper să ajungă la sunetul pe care nici măcar nu știu, în acest moment, că îl au în mințile lor. Show-ul a fost dominat de solista Brândușa Brumbea, dar cei doi băieți de la chitară și bas au coborât, la ultima piesă, în fața scenei. Au cântat fără colegul lor, Vlad, care nu a putut ajunge.
Evil Invaders, o trupă ca pe vremuri, dar formată din tineri talentați care iubesc thrash-ul și speed-ul și nu se tem nici să scrie o baladă frumoasă care aduce a Skid Row sau a Annihilator. Știam trupa, nu prea am ascultat-o, dar m-a prins mult energia lor incredibil de catchy. Stăteam și mă gândeam ce bine că mai sunt puști care visează să cânte metal și aleg să abordeze un stil ca acesta, nu se duc spre corelă (nu că ar fi ceva rău în asta). Trupa are un suflu deosebit și piesele sună modern și bine.
Tiamat a fost, este și va fi o trupă care va avea mereu un loc mare în sufletul meu, iar albumul Wildhoney nu cred că va fi niciodată detronat de pe primul loc în lista mea personală de albume metal. Așadar, gândul că voi mai avea ocazia încă o dată, a treia oară, să ascult Tiamat live, și cu piese mai ales de pe Clouds și Wildhoney, a fost de ajuns încât să mă facă să vreau să revin la Posada. Muzicienii pe care Johan i-a ales sunt de primă mână, incredibil de buni, iar el încearcă să fie cât mai aproape de noi, de cel care a fost cândva. Pare bolnav, obosit, resemnat cu soarta lui, dar încă dornic să fie pe scenă, să ne cânte. Pare plin de dragoste, chiar dacă pare că suferă la fiecare mișcare.
M-a durut să îl văd așa, dar sunt incredibil de recunoscător pentru tot ceea ce a creat și pentru faptul că este încă aici, dornic să cânte și să fie alături de fanii lui. A fost un gest frumos din partea Posada să îi celebreze capodopera cu un tricou special, ediție limitată Wildhoney, creat de Costin Chioreanu. Totuși, concertul a fost bun, au fost multe momente când a strălucit, iar instrumentiștii au fost tot timpul la înălțime, dar mereu în spatele lui, înțelegând că el este inima trupei pe care atât de mulți oameni o iubesc. Un moment deosebit a fost pe piesa The Sleeping Beauty, cântată împreună cu Fernando Ribeiro de la Moonspell.
Moonspell tocmai ce a lansat anul acesta unul dintre cele mai bune albume din cariera lor și unul dintre albumele mele preferate de anul acesta, Far From God și i-am regăsit live într-o formă de zile mari, într-o formă de zile mari și în fața unui public care chiar i-a apreciat. Întotdeauna mi-a plăcut de la cei de la Moonspell, au ceva al lor, ceva poetic și întunecat. Sper că lasă și în viitor la o parte orice chestii politice sau de altă natură și se concentrează pe mituri, pe legende, pe muzică, pe o atmosferă dark, gotică, fără a fi nici sataniști, nici ortodocși, ca să spun așa. Din contră, piesele lor sunt undeva la mijloc, au ceva mistic și arată o căutare spirituală din partea lor, ceea ce pe mine m-a atras de la început.
Mă așteptam să fie un concert important și mare, însă mi-a depășit așteptările, întrucât Fernando Ribeiro și trupa sa nu doar că au cântat de au zguduit scena, dar au și ales niște piese pe sprânceană, care ne-au dus prin istoria discografică a trupei, începând cu cel mai nou album și coborând ușor-ușor înspre începuturi, înspre primele albume. Nu cred că a existat un moment mai bun și un mod mai bun de a încheia un festival ca Posada decât cu un recital al unei trupe iubite de publicul românesc, care este secretă? strânge o grămadă de oameni și care are un loc important în inima metaliștilor români.
Faptul că pe cer era o lună aproape plină în ultima zi de festival a făcut ca atmosfera de la munte să fie mult mai plăcută și completă, aș putea spune.
Mulțumim organizatorilor pentru că au adus niște trupe extraordinare și că s-au ocupat și anul acesta pentru ca totul să fie bine și să ne putem bucura de muzică bună, de o atmosferă plăcută, intimă și familială.
