Finalul verii vine, de ani buni, pentru cei iubitori de rock și metal, cu un festival-concurs, care a tot crescut și crește mereu de câteva decenii încoace. Este un festival care la anul va împlini frumoasa vârstă de 40 de ani și va avea o ediție specială, cu trupe alese pe sprânceană, un fel de ediție de colecție, care va readuce formațiile cele mai iubite de public din ultimii ani plus câteva surprize. Trupele anunțate până acum pentru ediția 2026 sunt Tiamat, Dark Funeral, Moonspell, Carach Angren, Soen și Evil Invaders. Restul trupelor le vom afla în lunile ce urmează. Până atunci să ne concentrăm pe ediția de anul acesta a festivalului-concurs Posada Rock de la Câmpulung Muscel, care se ține în spatele Stadionului Municipal. Este un festival ai mic, dar inimos, care strânge de la câteva sute la câteva mii de oameni, anul acesta media fiind, cred între 1000-1500 de oameni, depinde de zi. Trupele invitate au fost în acest an, între 29-31 august: Hypocrisy, Dirkschneider, Lacuna Coil, The Halo Effect, Geoff Tate, Grave Digger, Flotsam and Jetsam, Sur Austru, Hidden Intent și Jet Black. Au fost trei zile, două de concurs, una de anunțare a câștigătorilor, iar seara au fost recitalurile unor trupe din diverse zone ale scenei metal. Trupele participante au fost: Ancestral, Fittonia, Frontkill, Gri, Hollow Flag, Hostvge, Inflow, Katharein, Redux și Steambreather. Înainte de a anunța câștigătorii, o să scriu câteva cuvinte despre fiecare trupă din concurs și evident, despre trupele invitate, dar și despre atmosfera de la festival. Pentru mine este doar al doilea an în care merg la Posada, dar sigur voi mai merge, fiindcă este pe sufletul meu. După o vară cu festivaluri mari, cu zeci de trupe, cu mii de oameni este binevenit un astfel de eveniment mai liniștit, între prieteni, cu trupe bune, aer curat, cu patiseria Iepurașul (care a devenit deja un reper și pentru mine), cu vin bun și locuri pe care le poți vizita înainte de a merge la concerte.
Și anul acesta organizarea a fost una bună, nu au fost incidente, sunetul a fost unul bun și foarte bun, fără cine știe ce probleme tehnice și acelea au fost repede rezolvate. Băieții și fetele de la pază și-au făcut exemplar treaba, jos pălăria! A existat și standul de merchandise de care s-au ocupat cei de la Beauty of Pain. Trupele nu au fost toate foarte darnice cu marfa lor, cei mai dotați fiind cei de la The Hallo Effect, dar au fost multe altele de cumpărat pe lângă. În plus, a fost diversitate la tricourile și hanoracele cu sigla festivalului. Un minus a fost mâncarea, scumpă și deloc ofertantă. Un token era 14 lei (prețul unei beri) și pentru o porție minusculă de cartofi prăjiți dădeai 1.5 tokens, de exemplu. Anul trecut a fost ceva mai ofertantă, erau și deserturi, anul acesta a fost destul de dezamăgitor. În rest a fost voie bună, concerte faine, o oază de liniște sub asaltul fonic al trupelor de pe scenă.
Ziua 1
În prima zi au fost șase trupe în concurs, fiecare având ocazia să își prezinte cele mai bune trei-patru piese și să concureze pentru unul dintre premiile puse la bătaie, bineînțeles că fiecare visând la marele premiu, care înseamnă mai multă expunere și mai multe șanse de a crește. Ziua întâi a fost una cu soare, fără vânt, dar cu puțin frig pe seară. Am ajuns la festival tocmai când termina prima trupă din concurs, Katharein. Nu am putut sa îmi fac o părere după o singură piesă, dar am mai întrebat oamenii și multora le-a plăcut ce au auzit. Și mie mi s-a părut că sună bine piesa.
Pe clujenii de laGRI îi știam și mă așteptam să fie ce trebuie pe scenă. Nu m-am înșelat chiar deloc, a fost un show de metal modern, cu piese care se susțin, cu o prezență scenică ce inspiră siguranță și pasiunea de a cânta. Melodiile pe care le cântă au potențial de a pune lumea în mișcare, fiind destul de active, dar și cu părți melodioase. Mai mulți oameni prezenți au apreciat pozitiv show-ul lor.
Au urmat cei de la Hollow Flag, cu thrash metal destul de generic, de la o trupă foarte tânără, care încă are mult de învățat, dar îi admir pentru curajul de a urca pe scenă și de a face ceea ce cu siguranță le place. Sunt carismatici și plini de energie pozitivă, se observă că au crescut cu muzică metal, pe care o au în sânge. Am fost incantat de prospețimea lor ca trupă, dar la piese eu consider că mai e de lucru.
A urmat tot niște thrash, cu cei de la Frontkill, care m-a catapultat în anii de glorie ai genului, mai ales că au condimentat și cu puțin groove. Am auzit riffur-uri babane, câteva breakdowns și mi-a plăcut tare mult și vocea, groasă și masculină, care se potrivește de minune cu instrumentalul. Piesele sunt mult mai atent lucrate, cu mai multă atenție la detalii. Dacă sunt cuminți și se țin de treabă, au șanse să se ducă sus, dar ține de ei și de atitudinea lor față de muzică, de scena metal, de potențialii fani.
Ancestral a încheiat prima zi de concurs cu un metal mai diferit de ce am auzit până acum în concurs. Ceva black, ceva gothic metal, cu puțin doom, o combinație bună, dar care uneori nu prea se suține în piese. Mai au de lucru, dar văd idei bune și o direcție pe care dacă o urmează cu atenție va fi un pariu câștigător. Mi-a plăcut și faptul că au încercat să aibă și o amprentă vizuală mai deosebită.
A urmat o mică pauză apoi au urmat recitalurile trupelor invitate. Sur Austru, în continuare (oare pentru cât timp?) cu Ștefan Zaharescu la voce, a dat drumul cântărilor din a doua parte a zilei. Este o trupă despre care am tot scris de-a lungul timpului, pe care o urmăresc constant și care îmi reconfirmă cu fiecare apariție live faptul că popularitatea în creștere de care se bucură este una pe drept meritată. Este o trupă cu muzicieni profesioniști, cu multă experiență (mai puțin noul toboșar, care este încă un puști, dar care are ocazia să învețe într-o formație de valoare). Piesele lungi și încărcate de mitologie, de folclor popular românesc nu se potrivesc neapărat cu soarele aflat sus pe cer, dar muzica este cea care face și atmosfera posibilă în orice condiții.
The Halo Effect este una dintre aparițiile cele mai bune din ultimii ani. Este un supergrup cu foști membri din trupa In Flames și cu Mikael Stanne (Dark Tranquillity, Cemetery Skyline) la voce. Cele două albume pe care le-au lansat în cei câțiva ani de apariție sunt solide și aduc un suflu nou în death metalul melodic. Așadar, este una dintre trupele pentru care am venit la festival, nesăturat fiind de prestația lor de la REF de anul trecut, unde nici nu mi s-a părut că sonorizarea i-a ajutat. În prima zi de Posada trupa a rupt scena, sunetul a fost bine reglat, fiecare dintre muzicieni a cântat cu plăcere, se vedea pe fața lor că se simt bine pe scenă, iar vocea lui Stanne este în continuare excelentă. Din păcate, numărul de oameni nu a fost chiar cel pe care îl meritau băieții, dar concertul a fost excelent.
Lacuna Coil a încheiat seara cu bine și a strâns și cel mai mult public, parcă unii au venit special pentru italieni. Chiar dacă e una dintre trupele cunoscute ale genului, nu am fost niciodată atât de mare fan, cu toate că am ascultat constant cele câteva piese care m-au prins de la ei. Totuși, mereu mi-au plăcut concertele lor și am încercat să mă duc când au fost pe la noi. Au o energie foarte bună, au lipici la public și astfel este una dintre trupele pe care îmi e drag să le văd live și din fericire și concertul de la Posada a fost bun, cu piese alese cum trebuie, cu o comunicare reală și eficientă cu fanii. Cele două voci se completează și se vede că anii de experiență au creat o legătură muzicală strânsă între cei doi vocaliști, beauty and the beast. Publicul a reacționat foarte bine, oamenii au cântat cu trupa, chiar și eu am fost atras în lumea lor muzicală. Cred că e cel mai bun concert pe care l-am văzut cu ei în ultimii ani.
Ziua 2
După o plimbare prin oraș și o vizită cu folos la Iepurașul, am ajuns la festival. Nu era foarte multă lume strânsă la ora la care au început trupele din concurs să cânte, dar participanții și-au văzut neabătut de treabă. În a doua zi au fost patru trupe înscrise în concurs. Mi-am luat o bere și am purces la scenă pentru a-i vedea pe cei de la Redux, o trupă deja cunoscută în underground, cu câteva concerte la activ și care mie îmi place. Cântă un thrash metal progressive și tinerii o fac cu mult aplomb, cu dedicație și siguranță de sine. Au și prezență scenică, știu să comunice cu publicul, piesele sunt catchy, tehnice, din ce în ce mai bune. Să se țină de treabă și o să ajungă bine.
Steambreather este o trupă cu ceva mai multă experiență, cu mai mulți ani în spate. Cu toate că melodiile sunt închegate, nu au neapărat ceva al lor, care să mă facă să vreau să descopăr trupa, să ascult mai mult. Multă virtuozitate, multă voie bună pe scenă și o prezență agreabilă. Publicul părea încântat și am văzut și ceva mișcare, ceea ce mereu este un semn cât se poate de bun.
Cei de la Inflow au urcat mai apoi pe scenă. Este prima trupă cu voce feminină aflată în concurs anul acesta și pentru mine, o plăcută apariție, atât muzicală, cât și ca prezență scenică. Muzica este destul de bună, dar la fel, nimic deosebit, care să-i scoată pe tinerii participanți în evidență. Ar mai fi ceva de lucru și la interacțiunea cu publicul, care a fost destul de limitată sau cel puțin nu am simțit acel lipici pe care l-au avut alte trupe.
Fittonia este cu siguranță trupa cu cea mai bună ascensiune dintre cele participante anul acesta la concurs. Cu o lună în urmă trupa a cântat la REF, pe scena mare, ceea ce nu e lucru de colea pentru niște tineri aflați la început de drum. Și adevărul este că și merită. Este o trupă care îmbină cu succes elemente de metal modern, cu pop, cu sintetizatoare, iar vocea este bună atât de clean, cât și pe growl, ceea ce este un mare plus. Este a doua trupă cu voce feminină din concurs, iar prestația lor a fost chiar bună, au prezență scenică și știu să-și cânte cu mult talent pisele.
La fel, după o scurtă pauză, timp în care am mâncat, de foame, ceva, au început trupele invitate, care de data aceasta au fost patru la număr. Prima care a urcat pe scenă a fost trupa de thrash metal din Australia Hidden Intent. I-am descoperit cu câteva zile înainte de festival, în sensul că am ascultat să văd ce cântă și am fost destul de impresionat și de nerăbdător să-i văd. Tineri, energici, cu sânge în instalație și cu piese care în mod normal ar fi trebuit să trezească bestia din rockeri, dar publicul a fost cuminte și mult prea puțin numeros decât ar fi meritat. Totuși, sunt bucuros că i-am văzut, mi-au plăcut și tricourile pe care le aveau la vânzare și sper să revină.
Flotsam and Jetsam a urmat, una dintre surprizele fetvalului. Este o trupă despre care nu mai știam nimic, dar care totuși continuă să scoată albume și să cânte pe scenă. Anii s-au așezat și peste ei, dar vocea este în continuare bună, iar solo-urile care mie mi-a plăcut de la început au fost excelent executate pe scenă. Este o formație din vechea gardă de thrash metal, cu riff-uri gândite, cu versuri care au impact, cu atitudine. Au cântat și piese noi, pe care nu le știam, dar și clasicele melodii cu care mi-am bucrat multe zile și nopți din viață. Nici nu mă gândeam că o să-i văd live vreodată, dar uite că se mai întâmplă ca astrele să se alinieze. Mi-au plăcut foarte mult.
Geoff Tate este o voce excelentă în aria heavy metal, prog metal, power metal, dar și o personalitate controversată în scena muzicală. Totuși, muzical vorbind, fostul vocalist al trupei Queensrÿche, una dintre cele mai importante trupe din toate timpurile, este în continuare la înălțime. Cu o voce care s-a păstrat curată, îmbracat ca un cowboy, cu pălărie pe cap și cu cruci la gât, Tate a fost un balsam pentru nostalgicii care își doreau să audă mai ales piese de pe cel mai cunoscut album al trupei, Operation Mindcrime, lansat în 1988 și care a avut un mare succes. în public erau destui care aveau tricouri cu formația și unii au venit cu viniluri sau cd-uri la semnat.
Și Geoff Tate, la fel ca cei mai mulți dintre artiștii invitați, au avut un moment de meet and greet după show, mai puțin Udo Dirkschneider, care este de felul lui mai rezervat, dar și alții. "Anii `80 au fost atât de buni", a zis el, probabil cu gândul la anii din alte țări, fiindcă nu se aplică și la România, așadar rockerii români nu au fost mulțumiți de remarcă. Geoff Tate și formația lui internațională (unii muzicieni cred că nici nu se nascuseră când Tate cânta piesele pe care le cântă ei acum) au avut un show bun, presărat cu mici interludii cu povești, iar eu m-am bucurat să ascult live câteva piese preferate.
Hypocrisy este trupa pe care eu o așteptam cel mai mult, trebuie să recunosc. I-am văzut de câteva ori, dar muzica pe care ei o cântă merită ascultată live cu fiecare ocazie. Anii care au trecut și peste ei nu i-au îmblânzit deloc, din contră, sunt în continuare feroce, brutali, energici, plini de talent muzical și care nu te pot lăsa deloc să stai locului. Probabil la ei a fost cel mai numeros și dedicat public, s-au făcut și singurele moshpit-uri din festival și de asemenea și crowd surfing. Era și păcat să nu se întâmple așa, muzica îndeamnă la mișcare, la headbang cel puțin, dar în general la Posada astfel de dansuri sunt mai rare, probabil oamenii se resimt după o vară lungă. Trupa a cântat piese vechi, dar și mai noi, păstrând un echilibru între trecut și prezent. Băieții au venit și la bis, iar ultima piesă au cântat-o împreună cu chitaristul lui Dirkschneider.
Ziua 3
A fost ploaie de dimineață, dar pe la amiază s-a liniștit și ne-am văzut liniștiți de concerte. Ziua a început cu anuțarea premiilor, la care a participat și aproape doamna președinte, actuală, în continuare, primăriță a orașului, Elena Lasconi. Mai departe redăm din cominicatul oficial. Juriul format din Lenți Chiriac, Andy Ionescu, Mihai Ilie, Cristian Popescu, Bogdan Prundeanu, Denis Uță, Bogdan Trîmbaciu și Răzvan Brăileanu a ales următorii premianți: Fittonia - Marele Premiu – 10.000 de lei, Redux - Premiul I – 5.000 de lei, Ancestral - Premiul al II-lea – 2.500 de lei, Hostvge - Premiul al III-lea – 1.500 de lei, GRI - Premiul Zaharia Rădulică – 1.109 de lei. Aceste premii au fost finanțate în mod egal de Primăria Muncipiului Câmpulung și de Asociația Rock Culture.
Pe lângă acestea, partenerii festivalului au oferit următoarele premii: Bursa Alex Pascu, oferită de El Studio și Constantine Mastering – Fittonia; Premiile MCMusical: cel mai promițător chitarist – Vlad Nedelcu (Redux); cel mai promițător tobar – Theodor Marinescu (Hollow Flag); Premiul Metalfan – Redux; Premiul Underground Music – Redux; Premiul B.A.S.S., oferit de Cristian Popescu – Adrian Turcu (GRI); Premiul #FIND_US, oferit de Asociația Fotografilor de Concerte – Fittonia; Premiul Quantic – Redux. Eu îi felicit pe toți câștigătorii, dar și pe toți cei participanți, fiindcă e un premiu în sine să urci pe scenă în fața oamenilor.
În continuare au fost ultimele trei trupe ale festivalului. Primii au fost cei de la Jet Black, băietii talentați care au câștigat anul trecut concursul. Pe atunci se numeau JBLK, dar și pe atunci cântau de se zguduia scena cu ei. Tinerii s-au întors pentru a ne arăta ce au mai făcut în ultima vreme, ce au mai compus, ce mai cântă. Prima chestie care mi-a sărit, cu bucurie, în ochi este faptul că există o coeziune remarcabilă între ei, se completează muzical unul pe celălalt, se dedau la mici improvizații, se distrează cântând, nu pare deloc o greutate pentru ei să fie pe scenă. Piesele sună brici, au ritm, melodicitate, tot ce trebuie. Puțin a mai trebui să lucreze la comunicarea cu publicul, se vede că au încă emoții și uneori nu le-a ieșit ce au vrut ei să facă prin implicarea celor prezenți. Dar aceste lucruri se învață, important e că muzica e la locul ei.
Grave Digger este o trupă pe care nu am mai ascultat-o de atâția ani, încât nici nu ma știam că e activă, dar anunțul că va cânta la Posada m-a bucurat, întrucât a fost o vreme în care se afla mereu în setlistul meu. Am ascultat The Last Supper pe repeat într-o perioadă, la fel și alte albume ale trupei. Germanii cântă de 45 de ani și încă se mențin foarte bine. Nu au mai fost pe la noi de ani buni, așa că a fost o ocazie să-i vedem pe oamenii aceștia pe scenă. Din păcate, au fost destul de putini oameni pentru cât merită ei, dar asta nu a contat pentru calitatea show-ului și a prestației live. În ciuda vârstei, încă sunt destul de mobili pe scenă și e nevoie doar de câteva piese pentru a te face să intri în lumea lor, plină de legende, bătălii magice, ființe din alte tărâmuri sau povești de dragoste fantastice. A existat și un moment amuzant, fiindcă vocalistul a tot povestit la un moment dat despre următoarea piesă, dar de fapt era alta, așa că a dat o înjurătură și a cântat ce era de fapt la rând. Iar când a fost momentul acelei piese a luat povestea de la capăt. Una peste alta, un show remarcabil!
Seara a fost încheiată cu noua formație a lui Udo Dirkschneider, după Accept și U.D.O, numită chiar Dirkschneider Practic este aceeași Mărie, cu altă pălărie dacă mă întrebați pe mine. El este în centru, iar pe lângă el sunt câțiva muzicieni de calitate și cântă piesele care l-au făcut celebru. Nu e nimic rău în asta, doar pentru asta au venit fanii, să se bucure de vocea lui cântând piesele cu care unii dintre ei au crescut. Acum doi ani s-au împlinit 40 de ani de la lansarea legendarului album Balls to the Wall, al trupei Accept, iar Udo și formația sa l-au cântat în întregimea la Posada, apoi au mai cântat și alte piese, în a doua parte a concertului.
Probabil au fost fani care își doreau să cânte mai multe alte piese, dar eu zic că de fiecare dată când o trupă cântă în întregime un album legendar este un eveniment special. Eu unul m-am bucurat să aud live piesele acelea și bonus, altele din lunga sa carieră. Nici lui anii nu i-au afectat vocea, care a fost la fel de bună pe cât mă așteptam să fie. Au fost și baloane pe care trupa le-a aruncat publicului, care s-a distrat cu ele. Dirkschneider a cântat 90 de minute și ne-a dat o lecție de heavy metal.
În concluzie, a fost o ediție reușită, toți cei din organizare și-au făcut treaba, nu au existat incidente neplăcute demne de semnalat, sunetul a fost bun, vremea a ținut cu noi, trupele au fost pentru cam toate gusturile. Rămâne să ne vedem la anul!
