Vara e în toi, canicula este insuportabilă, dar măcar sunt o grămadă de evenimente și festivaluri în toată țara la care putem ajunge, în funcție de genul muzical preferat. Pentru rockeri a început pe 17 iulie Metalhead Meeting, un festival care a crescut de la prima ediție, acum 11 ani, și care a adus pe scenă o sumedenie de nume mari de-a lungul timpului. Anul acesta, la Romexpo, i-am văzut pe cei de la Judas Priest, Rotting Christ, Moonspell, Tiamat sau Doro, printre alții, căci în total au fost mult mai multe trupe. Unele au anulat, au fost înlocuite cu altele, până la urmă a fost în regulă, iar trupele care nu au mai putut ajunge poate vor veni cu altă ocazie. Au fost, ca și anul trecut, două scene, cu formații diverse, unele cunoscute, altele mai deloc, câte ceva pentru fiecare. Inițial fuseseră anunțate patru zile, dar se pare că s-a ajuns la un număr magic de trei și cred că este mai bine așa, mai ales că mai urmează alte evenimente și unii dintre noi nu am băut încă din fântâna tinereții. Căldura nu ne-a împiedicat prea tare să ne simțim bine, mai ales că am avut și ce bea și ce mânca, la prețuri o.k., iar cozile la toalete au fost decente. Cam toate trupele au venit cu merchandise, unele mai bogat, altele nu, dar am avut de unde alege. Trei zile a ținut festivalul, de la amiază până la ora 23.00, iar cei care au mai vrut să bea o bere după au fost așteptați în clubul Quantic. Faptul că a fost pus în mijlocul săptămânii, cu început devreme, în jur de 15.00-16.00, a însemnat că mulți oameni nu au putut ajunge la primele trupe, dar totuși au fost destui încă de la amiază, în fiecare zi. La unele trupe s-au deschis mosh pituri, la altele s-a stat mai cuminte, în funcție de specificul fiecăreia și în general nu au existat mari probleme de sunet sau de organizare. A fost și puțină ploaie în zilele 2 și 3, mai ales în ultima, dar nimic care să strice cheful. Voi prezenta mai jos câteva impresii despre trupe, scriind despre fiecare zi câteva cuvinte, în funcție de cele două scene.
Prima zi
Scena mică. A fost mică mai degrabă la propriu, fiindcă au cântat pe ea multe trupe bune, unele chiar neașteptat de faine, pe unele nici nu le știam, și care mi-au lăsat o super impresie. La acest gen de festival ai mereu ocazia să descoperi formații surprinzătoare și pe care să le asculți cu plăcere și după ce evenimentul s-a încheiat. Eu am făcut cel puțin două descoperiri, pe care le voi menționa în această cronică. Prima trupă a festivalului a fost Substance, pe care am prins-o la final, dar piesa ascultată mi-a produs o bună impresie. A urmat Lone Survivors, cu un metalcore de anii 2000, care m-a luat destul de tare prin surprindere, mai ales că nu știam nimic de ei. O trupă mică, dar inimoasă și cu potențial. Vocea mi-a plăcut mult.
A urmat Crimena, trupa românească cu o mare ascensiune în ultima vreme, și a pompat niște groove, era nevoie de puțin scandal după ce ne-am distrat la Alestorm pe scenă mare. Crimena este genul de trupă care știe să producă un mosh pit violent, dar acum, pe căldură, oamenii din public nu au fost dispuși la mult deranj. Și de data aceasta trupa a arătat că e bună și a avut public destul de numeros. Seara a fost încheiată pe scena mică de Hyperia, o trupă din Canada cu o tipă "supărată" la voce, un metal modern cu multe infuențe din zona death și thrash clasic. Este, de altfel, și prima surpriză, una dintre formațiile despre care nu știam nimic și care mi-au produs o foarte bună impresie. Am urmărit cu mult interes prestația trupei, care a reușit să pună lumea în mișcare. Foarte proaspătă și energică muzica și cu o comunicare bună cu publicul.
Scena mare. Primii au urcat cei de la Ne Obliviscaris, o trupă din ce în ce mai iubită de publicul românesc, astfel că se pare că va reveni în octombrie pentru câteva show-uri speciale. Pe scena de la Metalhead Meeting, pe o căldură îngrozitoare, trupa a cântat impecabil, ca și ultima dată când am văzut-o în Quantic. Piese lungi, progresive, cu vioară, cu treceri de la pasaje clean la unele foarte dure, exact ce așteptam să aud live. A fost un sunet foarte bun, trupa, în ciuda dificultăților climatice, a avut energie și deschidere către public. Mi-a părut bine că era destulă lume prezentă, ar fi fost păcat să nu fie nimeni să se bucure de muzica lor.
Ne-am bucurat mai apoi de Alestorm, cu rățușca lor uriașă pe scenă și multă voie bună, ca de pirați care au venit să ne bea berea și romul. I-am văzut și anul trecut și în general îi ascult atunci când am chef de ceva care să-mi dea o energie pozitivă. S-au plâns și ei de căldură, dar noi nu avem de ce să ne plângem de calitatea showului. "Cine vrea să facă insolație și să se îmbete cu noi azi? ", ne-a întrebat vocalul și multă lume a răspuns pozitiv. E o trupă care ne face pe foarte mulți fericiți, nu ai cum să nu te bucuri în timpul unui concert de-al ei și nu se poate să nu te distrezi măcar puțin. Oamenii sunt foarte serioși în dorința lor de a face un show amuzant, neserios și heavy.
A urmat Steel Panther, pentru prima dată în România. Multă caterincă, multe glume (nu toate reușite, unele cam de boomeri, dar la câteva am râs copios), oamenii iau în derâdere glam metalul, anii '80, toată isteria aceea cu petrecerile, sexul promiscuu sau vestimentația cel puțin dubioasă. Trupa are versuri neserioase și amuzante, despre subiecte de interes major precum subtanțele interzise, femei de moravuri ușoare, petreceri sau alcool. Sunt, într-un fel năstrușnic, creatori de atmosferă. "Iubesc pasarica ", a spus, printre altele, chitaristul, și chiar nu mai e nimic de adăugat la declarația lui. Pe penultima piesă au chemat fete din public pe scenă și a fost un dezmăț total până la final. Cam cocălăresc, dar ăsta e specificul. Eu unul m-am distrat și aș mai merge să-i văd.
Judas Priest este clar trupa pentru care au venit cei mai mulți oameni și s-a strâns o mulțime de oameni care să-i asculte pe legendarii deschizători de drumuri într-ale metalului. Chiar dacă trupa a tot venit la noi, ultima dată acum doi ani, se pare că publicul nu se satură niciodată de heavy metalul pe care-l cântă de 50 de ani britanicii. Că îți place sau nu, Judas Priest nu poate fi ignorată și merită să fii măcar o dată în public la un concert de-al trupei. În prima zi de festival trupa a cântat destul de puține piese de pe cel mai nou album, Invincible Shield, lansat anul acesta, anume piesa eponimă și Panic Attack, cu care a și început concertul. Nu am înțeles exact de ce au ales să cânte un cover după The Green Manalishi al formației Fleetwood Mac în loc de una dintre multele lor piese care meritau, dar cred că au vrut să facă ceva special.
Rob Halford nu a fost chiar atât de activ ca în alte dăți, cu toate că a schimbat o grămadă de haine de piele, are o colecție de vis, și a și venit cu motocicleta pe scenă la final. Totuși, mi-a plăcut că la un moment dat s-a așezat înt-un colț, ca un bunic, și avut un moment nostalgic vorbind publicului despre cei 50 de ani de carieră ai trupei, despre albumele importante și multe altele. În rest, producția a fost una bine pusă la punct, sunetul bun, poate că uneori ar fi meritat să se audă mai tare vocea lui Halford, dar nu mă plâng atât de tare. Ne-am bucurat să-i revedem pe artiști și le mai iertăm unele momente mai puțin bune. Una peste alta chiar a fost un concert bun, cu o trupă de care ar fi bine să ne bucurăm cât timp mai cântă, mai ales că albumul nou e chiar excelent, mai bun decât ce a scos în ultimii ani.
Ziua 2
Scena mică. Dâmbu și Ghost Warfare ar fi trebuit să dea startul celei de-a doua zile. Trupele sunt mici, dar inimoase, cu multe momente bune. Dâmbu cântă un thrash instrumental, fiind o trupă de început, iar Ghost Warfare un gothic metal clasic, cu voce feminină. Destul de puțină lume la scene, dar Dâmbu și-a făcut treaba, mai ales că era miezul zilei și foarte cald. A doua trupă nu mai cântat, datorită amenințării de furtună. Deus Culpa, care cântă un heavy metal, nu mi-a zis mare lucru, dar a sunat bine live, a încercat să fie dinamică și să ofere un show de calitate. A urmat Sense of Fear, care mie nu mi-a spus nimic, un heavy metal de duzină și nici nu prea a sunat cine știe cât de bine live, ca să mai salveze din prestație. Dar am văzut că unora le-a plăcut, ceea ce e îmbucurător pentru ei. Poate este vorba de gusturi.
Tiamat a încheiat seara pe scena mică, cu un show extraodinar, compus exclusiv din piese de pe Wildhoney si Clouds, capodoperele lor. M-am mirat foarte tare că au fost puși pe scena mică, dar am înțeles că ar fi fost dorința trupei să cânte fix înainte de Doro și doar așa s-a putut. Altfel chiar nu avea sens ca trupa să cânte acolo, dar chiar și așa, a fost puhoi de oameni care au stat la concert, oameni așezați până aproape de scena mare. Tiamat e o trupă care înseamnă foarte mult pentru metal și chiar dacă nu a mai scos nimic de ani buni, continuă să cânte live și să o facă excelent. Au urcat pe scenă și au început să cânte fără multe cuvinte în plus. Mi s-a părut că Johan Edlund e destul de slăbit, dar chiar și așa, a cântat superb, a stat apoi la poze, a semnat autografe. Cu siguranță show-ul lor a fost printre cele mai bune din tot festivalul.
Scena mare. Amalgama a fost programată la cântat într-un moment nefavorabil, fiind surprinși de o mică furtună, care a făcut ca oamenii prezenți să fie evacuați pentru scurt timp. Trupa e binecunoscută la noi în țară, a tot cântat, dar de data aceasta nu au avut noroc să iși arate talentele.Bucovina a urcat după aceea pe scenă, dar a durat ceva mai mult până băieții au terminat soundcheck-ul și apoi au început să cânte în stilul binecunoscut. Trupa a ales piese una și una din discografie, mult mai puține decât speram, dar orice concert cu ei este binevenit. A fost amuzant să ascultăm Ultima iarnă pe caniculă, iar pe piesa Sub Piatra Doamnei s-a lăsat cu un mosh micuț, cel ma mic, după cum s-a exprimat în glumă Crivăț. Trupa a fost anunțată recent și cred că este o alegere bună, Bucovina e iubită de public și face show.
Ihsahn, pe care îl văd pentru prima dată, a continuat concertele pe scena mare, pe lumină, dar orișicât, decât deloc, merge oricând, oricum. Solistul Emperor, o trupă pe care sper s-o văd cândva, are deja o carieră paralelă solo și albumele lui sunt diferite de ce face cu legendara trupă de black metal. Este o muzică mai complexă, mai progresivă, care cere timp pentru a fi digerată, așa că aveam oarecum aștepări de la show. Și nu am fost dezamăgit, asta cu siguranșă. Am avut parte de un Ihsahn de zile mari, cu o voce excelentă și cu un sunet general bine pus la punct. Modulațiile vocale i-au ieșit bine de tot și tot instrumentalul a fost unul are m-a transportat undeva, în alte dimensiuni, fiindcă muzica trupei este una care poate face așa ceva.
Un porumbel alb a zburat în fața scenei de mai multe ori în timpul concertului Kamelot, care a venit, spre marea mea surpindere și bucurie, cu Melissa Bonny la backing vocals. Este una dintre puținele trupe de power metal care a știut să se reinventeze și să se mențină intersantă. Americanii au revenit după multă vreme la noi în țară, dar publicul i-a așteptat cu răbdare și i-a primit cum se cuvine. Au avut și un moment solo de tobe chiar excelent. La un moment dat a fost o mică problemă cu microfonul, care s-a rezolvat repede și trupa și-a continuat cu succes recitalul. Ne-a dus și în trecut, pe albumele mai vechi, dar nu s-au zgârcit nici cu piesele mai noi. Un show bun, nu cel mai bun al lor, dar de ținut minte.
Doro, la cei 60 de ani, se ține foarte bine și are aceeași voce puternică și inconfundabilă cu are ne-a obișnuit de-a lungul atâtor ani de când tot cântă. The Queen of Metal a urcat pe scenă îmbrăcată în piele, ca întotdeauna, aranjată și sigură pe ea. Doro are super multă carismă și un fel al ei de a interacționa cu publicul, care mi-a făcut-o mereu simpatică, cu toate că nu sunt un ascultător activ al muzicii ei. În plus, știe să-și pună în evidență și trupa, care chiar e formată doar din muzicieni plini de talent. Am avut din nou ocazia să vedem mușchii bine conturați ai chitaristului Bill Hudson, pe care anul trecut am avut plăcerea să-I vedem la REF cu I Am Morbid. Acesta a avut și un moment solo de chitară care a fost primit cu aplauze de către public.
Doro a mai fost pe la noi prin țară, dar nu am mai avut ocazia să o văd, așa că nu prea puteam să o ratez din nou. Doro și trupa ei ne-a purtat pe acorduri clasice de metal, ne-a dus într-o călătorie în trecut, pe la primele albume, dar nu s-a sfiit să ne cânte nici piese mai noi. La fel ca Judas Priest și Doro are ceva special, un fel de a cânta care chiar dacă nu mai este atât de la modă, nu s-a perimat, din contră, iar live este o experiență deosebită, fiindcă îți arată o lume muzicală care a încântat generații de rockeri și în continuare atrage și spune multe și celor mai tineri. Fără prea multe efecte speciale, Doro se bazează pe muzică și pe vocea ei să facă spectacol și-i iese de minune.
Ziua 3
Scena mică. Spinecrusher a dat startul zilei, dar i-am prins de abia la final, însă ce am auzit mi-a plăcut. Puțină lume era la ora aceea, nici păsările nu zburau de căldură, așa că un mare respect pentru cei care au venit d la prima trupă și azi. A urmat Exuviath, cu vocal nou în persoana lui Ioan Preda, cunoscut pentu activitatea sa în underground. Și acum trupa a arătat că știe să fie o prezență puternică și impuntăoare pe scenă. Băieții cântă un thrash de calitate care nu aduce neapărat ceva nou, dar duce tradiția mai departe și o face bine. Cele două albume lansate în ultimii doi ani depun mărturie pentru asta.
Gerrar a avut ghinionul de a cânta imediat după furtuna pe care au adus-o moldovenii de la Infected Rain, așa că au fost nevoiți să reducă din setlist. Totuși, au cântat cu un superb curcubeu aflat pe cer. Black metal pe lumină nu prea merge, dar norocul lor e că au talent și sună bine chiar și așa. A urmat, pe scena mică, Sickret, o mega surpiza, trupă de hardcore din Elveția, care are și multe elemente de nu metal. Nu am avut aștepătări de la ei și asta a dus la producerea unei mari surprize. La final au oferit CD-uri, pene de chitară și stickere, au făcut poze și au stat de vorbă cu cine a vrut. Jungle Rot a fost cu siguranță cea mai brutală trupă a festivalului. Extrem de duri, ca un șut în ficat, deatherii americani au dărâmat scena și au provocat cele mai mari mosh pit-uri. Știam trupa, dar nu am avut, până acum, ocazia de a o vedea live și ce pot să zic e că m-a rupt în două. Și nu doar pe mine, a fost o cântare remarcabilă.
Scena mare a adus și în ultima zi niște nume bune. Jam Art a urcat pe scenă cu multă atitudine, dar la început s-a auzit cam înfundat. O trupă cu multe elemente muzicale diverse de la death metal la progresiv vechi, o combinație care se cere ascultată cu atenție. A fos puțină lume la ora aia, păcat, muzica lor e ofertantă și pe parcurs sunetul s-a reglat și a sunat super live.
Infected Rain au venit cu o furtună, dar și cu metalul lor care nu te lasă deloc să stai în banca ta, te face să vrei să te miști, să te agiți, să sari. S-a lăsat cu mosh pit în ploaie, la un moment dat am rămas doar câțiva în fața scenei, spre final, dar Lena a ținut să e mulțumească tuturor, asta după ce a glumit ce bine că e vreme plăcută". Adevărul este că nici nu prea mai contează cum e vremea când ei sunt pe scenă. Așadar, ploaia ne-a răcorit, iar muzica trupei ne-a încântat ca de obicei.
Nici nu mai știu de câte ori am văzut Rotting Christ, dar de multe ori. I-am prins live în mai multe perioade ale carierei lor și de fiecare dată mi-au lăsat o impresie bună. Grecii au scos un album nou de curând, Pro Xristou, care continuă în tradiția ultimelor materiale discografice, mai spre gothic, ceva mai puțin heavy, cu atenție la atmosferă, la poveste. Totuși, live oamnii sunt în continuare heavy și concertul de aseară a fost din categoria celor care nu se șterg așa ușor din memorie. Sakis Tolis&co. au scos untul din noi de pe scenă cu melodiile pe care mulți le-au cântat, vers cu vers alături de ei. După aceea, grecii au stat în public și au făcut poze cu fanii.
Buni, ca de obicei a fost și Moonspell chiar mult mai în formă decât speram, cu un setlist bine ales, care acoperă cam toate etapele trupei. De la primele acorduri ale piesei Opium, până la Alma Mater am trăit, alături de cei din jurul meu, un show muzical de o calitate superioară. Fernando Ribeiro, chiar dacă puțin îmbătrânit, căci timpul nu iartă pe nimeni, și-a păstrat excelenta voce, cu care ne-a obișnuit, iar colegii lui de trupă nu s-au lăsat mai prejos, au scos magie din instrumentele lor. Spre marea noastră bucurie au avut și un moment în care au cântat și din perioada de început, când erau o trupă de black metal. Din păcate, timpul nu le-a permis să ne bucure și cu clasica lor piesă Full Moon Madness, dar chiar și așa, a fost cred că unul dintre concertele de excepție ale festivalului.
Nu aș putea spune că sunt un fan excesiv de atent al combinației de nu metal și reggae, dar am urmărit trupa de-a lungul anilor și nu am vrut să ratez posibilitatea de a o vedea live. Skindred și-a făcut o apariție triumfală pe scenă și de-a lungul concertului a avt diverse momente intercalate între piese, mai ales solistul a glumit cântând bucăți din melodii celebre, a stat de povești cu publicul, a făcut atmosferă. Muzica trupei are ceva deosebit, au găsit o nișă destul de neexlpoatată și talentul i-a ajutat să se ridice din ce în ce mai sus, așadar nu a fost o surpriză că live au fost buni, dar nu mă așteptam să fie atât de buni.
Ploaia de dinainte a făcut bălți, așa că rockerii evident să au sărit în ele în mosh pit și chiar s-a făcut deranj, fiindcă nu puteai să stai nemișcat la toate acele breakdown-uri, la acele riff-uri imense. Cred că este una dintre acele trupe care nu se dezvăluie complet până nu le vezi live. Muzica lor e făcută să fie cântată, să provoace ceva în tine, să te facă să te miști și să uiți de tot pentru câteva zeci de minute bune. Așa că Skindred, care unora sunt sigur că nu le-a spus prea multe, s-a dovedit a fi o trupă live care nu se lasă până nu scoate toată energia din tine. Ca o concluzie, a fost un festival bun, echilibrat, cu tupe pentru toți, cu multe momente de ținut minte și așteptăm să vedem ce trupe vor mai veni la anul!
