Pentru mine, Hatebreed reprezintă o emblemă a scenei hardcore, o trupă care, încă din 1994, a scos album după album, toate de o calitate remarcabilă, pline de piese care te scot din amorțeală, îți dau energie și îți schimbă chimia creierului. Faptul că anul acesta americanii au ajuns pentru a doua oară în țara noastră, după show-ul de la REF, nu i-a împiedicat să facă sold-out în Quantic. Concertul, organizat deRockstadt Extreme Fest, s-a bucurat de un interes uriaș și, din câte am înțeles, în 2028 trupa va reveni în România. Acum, membrii formației sunt foarte bucuroși că au lansat un album proaspăt, chiar săptămâna trecută: Fatal Paradox, cel de-al zecelea material discografic din carieră. Concertul din Quantic nu a făcut însă parte din turneul de promovare a acestuia. Trupa pare mai tânără ca oricând, deși membrii săi au trecut prin numeroase momente dificile și probleme de sănătate. Băieții au rămas uniți, au continuat să compună, să înregistreze și să plece în turnee, iar de fiecare dată când urcă pe scenă demonstrează că muzica hardcore este mai mult decât o simplă succesiune de melodii cu mesaje puternice. Ceva din structura melodică, din felul în care sunt construite piesele și din versurile interpretate de artiști te face să uiți, măcar pentru o vreme, de problemele tale.
Ba chiar aș spune că, uneori, muzica aceasta te poate scoate din boală. Wayne Lozinak, chitaristul formației, a descoperit în 2025 că are o tumoră cerebrală. Cu toate acestea, nu s-a lăsat doborât de boală și a continuat să cânte, să compună și să urce pe scenă, în paralel cu tratamentul. Faptul că a rămas activ este posibil să-l fi ajutat în moduri pe care noi nici măcar nu le bănuim. În general, muzica aceasta, aparent violentă, poate face mai mult decât credem pentru a aduce asupra noastră o stare de liniște.
Concertul din Quantic a fost deschis de una dintre trupele românești foarte bune, Take No More, iar alături de Life of Agony a urcat pe scenă, înaintea headlinerului, și formația americană. Trupele au avut merchandising destul de ofertant.
Take No More a început la ora stabilită. Erau deja câteva sute de oameni prezenți, iar primele moshpituri începuseră să se formeze. Băieții au suficientă energie și piese îndeajuns de bine compuse încât să-i atragă pe oameni la mișcare, iar de fiecare dată au făcut un show foarte bun. Nici de data aceasta nu au coborât ștacheta, ba dimpotrivă, au ridicat-o. Este un grup tânăr și, din fericire pentru membrii săi, fanii s-au unit foarte repede în jurul lor. Tocmai de aceea am văzut mulți oameni purtând tricouri cu numele trupei, veniți special să-i vadă, deși, altfel, ar fi putut ajunge mai târziu, pentru formațiile internaționale.
Life of Agony este o trupă despre care nu știu cât de mult a prins în România, deși am văzut oameni purtând tricouri cu numele formației și am observat că publicul știa versurile. Impactul pe care l-a avut în anii '90, mai ales odată cu albumul River Runs Red, nu poate fi însă contestat. Nu o să discut despre schimbările prin care a trecut solistul, însă ceea ce pot spune este că, ultima dată când i-am văzut la Metalhead Meeting, Keith Caputo a fost puțin diferit față de acum.
Ca ascultător de muzică, pe mine mă interesează însă vocea și felul în care artistul se manifestă pe scenă. Atât acum trei ani, cât și de data aceasta, Keith Caputo a avut o prestație excelentă. Alături de Joey Zampella, Alan Robert și Veronica Bellino, a scos în fața publicului traumele trecutului și s-a arătat complet dezgolit sufletește. Muzica trupei este greu de încadrat într-un singur gen. Are elemente de rock, alternative și hardcore și poate fi mai greu de înțeles de către cineva care nu este deschis experimentelor muzicale. Versurile te pătrund și pot ajunge să te obsedeze, mai ales că sunt intime, crude și pline de durere. Pe scena din Quantic, trupa a avut o prestație energică, dar, din păcate, sunetul nu mi s-a părut cel mai bun, iar vocea nu s-a auzit întotdeauna așa cum ar fi trebuit. Chiar și așa, ceea ce au făcut acești oameni este demn de toată lauda.
Pentru mine, Hatebreed reprezintă chintesența hardcore-ului și muzica pe care o ascult în momentele în care mă simt lipsit de energie și vreau să-mi recapăt vitalitatea. Evident, întreaga muzică hardcore are această utilitate, dacă pot să-i spun așa, însă probabil că Hatebreed a fost alături de mine în anumite perioade mai dificile și tocmai de aceea mă întorc mereu la albumele lor. Din punctul meu de vedere, ar putea să cânte anual în România și tot m-aș duce să-i văd.
Faptul că, după atâția ani, sunt încă pe scenă, scot album după album și au rămas, cred eu, niște oameni cu picioarele pe pământ, care văd viața exact așa cum este, cu bune și cu rele, spune multe despre ei. Sunt niște oameni care își respectă fanii, care nu uită de unde au plecat și nici cine i-a ajutat la începutul carierei. La concertul din această seară au cântat și un cover Slayer și au povestit că aceasta a fost trupa care i-a ajutat cel mai mult la începuturi. Membrii Slayer le-au împrumutat chitări și alte instrumente, i-au luat cu ei în turnee și, practic, le-au deschis porțile către lumea mare a muzicii live. Faptul că, după mai bine de un deceniu sau chiar mai mult de atunci, încă sunt recunoscători pentru ajutorul primit mi se pare un semnal foarte bun.
Din punct de vedere live, trupa aceasta este tot ce îți poți dori. Nu cred că există un fan care să poată sta tot timpul nemișcat, care să nu se agite, care să nu vrea să intre în moshpit, chiar dacă nu este neapărat familiarizat cu acest stil de dans și manifestare, și care să nu-și dorească să se lase cuprins de energia muzicii. Singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit de la concertul acesta ar fi fost să fie puțin mai lung. Mai ales că Hatebreed era headlinerul afișului și era seara lor, ar fi putut să cânte ceva mai mult. Au avut, cred, un setlist asemănător celui de la Rockstadt și nu mă plâng neapărat, fiindcă am auzit toate piesele pe care voiam să le ascult. Totuși, pleci de la un asemenea concert cu atâta energie încât ai mai vrea încă trei, patru sau cinci piese.
Publicul a fost activ, dar mi s-a părut că moshpitul a fost, pe alocuri, puțin cam dezorganizat și haotic. Nu am avut impresia că băieții și fetele erau suficient de atenți unii la ceilalți și că se protejau reciproc. Din acest motiv, după ce am primit un cot în gură, m-am retras din această manifestare și am preferat să rămân undeva în margine, bucurându-mă pur și simplu de muzică. Evident, nu mă supăr, pentru că este un risc asumat, însă întâmplarea spune ceva și despre felul în care s-a desfășurat această formă atât de populară de distracție la concertele hardcore.
Un moment deosebit a fost cel în care un băiat a urcat pe scenă în timpul piesei This Is Now, una dintre melodiile emblematice ale trupei. Acesta a cântat alături de formație, iar băieții l-au îndemnat să-și înființeze propria trupă și i-au promis că, atunci când vor reveni în România, se vor reîntâlni și vor cânta din nou împreună pe scenă, de data aceasta alături de propria lui formație. Așa da!
Una peste alta, concertul din Quantic, organizat de Rockstadt, a fost unul extraordinar, memorabil, aș putea spune chiar cel mai bun de până acum la care am asistat, deși mi-a plăcut enorm și cel de la festival.
Hardcore lives!
Life of Agony este o trupă despre care nu știu cât de mult a prins în România, deși am văzut oameni purtând tricouri cu numele formației și am observat că publicul știa versurile. Impactul pe care l-a avut în anii '90, mai ales odată cu albumul River Runs Red, nu poate fi însă contestat. Nu o să discut despre schimbările prin care a trecut solistul, însă ceea ce pot spune este că, ultima dată când i-am văzut la Metalhead Meeting, Keith Caputo a fost puțin diferit față de acum.
Ca ascultător de muzică, pe mine mă interesează însă vocea și felul în care artistul se manifestă pe scenă. Atât acum trei ani, cât și de data aceasta, Keith Caputo a avut o prestație excelentă. Alături de Joey Zampella, Alan Robert și Veronica Bellino, a scos în fața publicului traumele trecutului și s-a arătat complet dezgolit sufletește. Muzica trupei este greu de încadrat într-un singur gen. Are elemente de rock, alternative și hardcore și poate fi mai greu de înțeles de către cineva care nu este deschis experimentelor muzicale. Versurile te pătrund și pot ajunge să te obsedeze, mai ales că sunt intime, crude și pline de durere. Pe scena din Quantic, trupa a avut o prestație energică, dar, din păcate, sunetul nu mi s-a părut cel mai bun, iar vocea nu s-a auzit întotdeauna așa cum ar fi trebuit. Chiar și așa, ceea ce au făcut acești oameni este demn de toată lauda.
Pentru mine, Hatebreed reprezintă chintesența hardcore-ului și muzica pe care o ascult în momentele în care mă simt lipsit de energie și vreau să-mi recapăt vitalitatea. Evident, întreaga muzică hardcore are această utilitate, dacă pot să-i spun așa, însă probabil că Hatebreed a fost alături de mine în anumite perioade mai dificile și tocmai de aceea mă întorc mereu la albumele lor. Din punctul meu de vedere, ar putea să cânte anual în România și tot m-aș duce să-i văd.
Faptul că, după atâția ani, sunt încă pe scenă, scot album după album și au rămas, cred eu, niște oameni cu picioarele pe pământ, care văd viața exact așa cum este, cu bune și cu rele, spune multe despre ei. Sunt niște oameni care își respectă fanii, care nu uită de unde au plecat și nici cine i-a ajutat la începutul carierei. La concertul din această seară au cântat și un cover Slayer și au povestit că aceasta a fost trupa care i-a ajutat cel mai mult la începuturi. Membrii Slayer le-au împrumutat chitări și alte instrumente, i-au luat cu ei în turnee și, practic, le-au deschis porțile către lumea mare a muzicii live. Faptul că, după mai bine de un deceniu sau chiar mai mult de atunci, încă sunt recunoscători pentru ajutorul primit mi se pare un semnal foarte bun.
Din punct de vedere live, trupa aceasta este tot ce îți poți dori. Nu cred că există un fan care să poată sta tot timpul nemișcat, care să nu se agite, care să nu vrea să intre în moshpit, chiar dacă nu este neapărat familiarizat cu acest stil de dans și manifestare, și care să nu-și dorească să se lase cuprins de energia muzicii. Singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit de la concertul acesta ar fi fost să fie puțin mai lung. Mai ales că Hatebreed era headlinerul afișului și era seara lor, ar fi putut să cânte ceva mai mult. Au avut, cred, un setlist asemănător celui de la Rockstadt și nu mă plâng neapărat, fiindcă am auzit toate piesele pe care voiam să le ascult. Totuși, pleci de la un asemenea concert cu atâta energie încât ai mai vrea încă trei, patru sau cinci piese.
Publicul a fost activ, dar mi s-a părut că moshpitul a fost, pe alocuri, puțin cam dezorganizat și haotic. Nu am avut impresia că băieții și fetele erau suficient de atenți unii la ceilalți și că se protejau reciproc. Din acest motiv, după ce am primit un cot în gură, m-am retras din această manifestare și am preferat să rămân undeva în margine, bucurându-mă pur și simplu de muzică. Evident, nu mă supăr, pentru că este un risc asumat, însă întâmplarea spune ceva și despre felul în care s-a desfășurat această formă atât de populară de distracție la concertele hardcore.
Un moment deosebit a fost cel în care un băiat a urcat pe scenă în timpul piesei This Is Now, una dintre melodiile emblematice ale trupei. Acesta a cântat alături de formație, iar băieții l-au îndemnat să-și înființeze propria trupă și i-au promis că, atunci când vor reveni în România, se vor reîntâlni și vor cânta din nou împreună pe scenă, de data aceasta alături de propria lui formație. Așa da!
Una peste alta, concertul din Quantic, organizat de Rockstadt, a fost unul extraordinar, memorabil, aș putea spune chiar cel mai bun de până acum la care am asistat, deși mi-a plăcut enorm și cel de la festival.
Hardcore lives!
