Cronică de concert Swallow the Sun in Quantic, 21 octombrie 2026

O seară magică în Quantic, cu trupe de doom metal, așa cum nu am mai avut de multă vreme în România, a avut loc într-o seară ploioasă de miercuri. Nici nu putea fi altfel, fiindcă soarele și voia bună nu fac casă bună cu greutatea metalului cel damnat. Cu toate că este un gen ascultat și la noi în țară, rareori au loc astfel de concerte, iar de când Metal Gates, festivalul la care veneau multe trupe din această zonă muzicală, a fost pus pe pauză, ocaziile au devenit și mai rare.

Așadar, să merg la un concert cu Olympus Mons, Woe Unto Me, Shores of Null și, mai ales, Swallow the Sun mi s-a părut o idee foarte bună. Câteva sute de persoane au avut același gând, fiindcă au venit la Quantic. Nu mă așteptam la un public atât de numeros, dar, până la urmă, Swallow the Sun nu a mai fost de ceva vreme pe la noi și este o trupă iubită.

Din cauza unei pene de curent, accesul publicului s-a făcut cu câteva zeci de minute mai târziu, astfel că și concertele au fost decalate, dar nu cu foarte mult. Toate trupele și-au dus la bun sfârșit programele, iar în setlisturile lor am avut parte de surprize, inclusiv piese noi, dar și de momente frumoase de interacțiune cu publicul.

În plus, fiecare formație a venit cu un stand de merchandise, așa că am avut parte de o ofertă bogată, de la viniluri, CD-uri și tricouri până la alte materiale colecționabile ale trupelor. Pe deasupra, au fost prezenți și Dorel Tudor, cu standul său, dar și grecul Tolis, care a avut o ofertă excelentă de materiale de tot felul.

Nu am mai văzut de mult asemenea prețuri bune la cei doi comercianți, care își cunosc foarte bine meseria și înțeleg că, în ziua de astăzi, prețurile sunt cum sunt, iar salariile, la fel. Așa că mai poți negocia, poți obține o ofertă bună și poți pleca acasă bucuros cu materiale discografice, haine sau alte obiecte pe care ți le dorești.

Nu am fost un mare fan al luminilor și cred că nici pentru fotografi nu au fost cele mai bune condiții, însă sunetul a fost foarte bun, așa că nu am de ce să mă plâng în această privință. Așadar, am avut parte de un sunet bun, nu au existat incidente, am avut merchandise din belșug și m-am putut bucura de muzica așa cum ne place nouă, celor care apreciem ritmurile grele și riffurile repetitive.

Prima trupă a serii a fost Olympus Mons, pe care o revăd după ceva timp, la fel de bună cum o știam. Probabil că este una dintre cele mai bune trupe de doom de la noi, într-o vreme în care această zonă muzicală nu este atât de căutată sau cercetată, însă ceea ce fac ei este deosebit. Încă aștept ca albumul lor de debut să fie lansat pe CD și, de asemenea, aștept și materialul cu numărul doi, care se lasă greu așteptat.

Au cântat și două piese noi, probabil de pe următorul album de studio, care, sincer, au sunat tot în stilul lor, dar parcă ceva mai nuanțat pe alocuri. Au cântat foarte bine și se vede că s-au bucurat să fie din nou pe scenă, chiar dacă au mai avut concerte în ultima vreme, poate nu atât de multe pe cât și-ar dori fanii trupei.

Woe Unto Me este o trupă pe care o știam și pe care o ascultam mai demult, iar muzica ei continuă să-mi placă. Formația îmbină elemente mai brutale cu unele clasice, melodice, dar o face într-un mod modern, fără să semene prea mult cu trupele de doom din anii 2000, să spunem. Albumele lansate până acum stau mărturie pentru faptul că forța creatoare a trupei este una puternică.

A fost o atmosferă întunecată și apăsătoare de la început până la sfârșitul concertului, dar primele piese au avut și mai multe pasaje melancolice. Pe scenă, trupa este destul de statică, dar nici nu prea ai ce să faci neapărat la un concert de metal extrem. Mi-a plăcut însă că fiecare membru și-a văzut de treabă și a cântat fără greșeli, cel puțin din câte mi-am putut da seama.

La final, au scos artileria grea, cu câteva piese mai lente și mai neliniștitoare. Una peste alta, au creat o atmosferă incredibilă și am observat că au fost destui oameni care au cumpărat materiale de la standul lor.

Shores of Null a schimbat puțin atmosfera, îndreptându-se spre partea melodică a doom-ului, ceva mai romantică și mai cantabilă. Nu este prima oară când văd trupa live. Am mai văzut-o, cred, la un Metal Gates, acum ceva vreme, însă, ca și atunci, mi s-a părut un show care mizează pe intimitate, pe sentimente și pe faptul că venim cu toții dintr-o lume în care uneori ne simțim triști, neînțeleși sau neglijați. Italienii despre asta cântă în mare parte, dar și despre dragoste, de cele mai multe ori neîmplinită, exact ca în cazul băieților romantici.

În general, mi se pare că genul acesta de doom are ceva romantic în el și îmi imaginez mari poeți englezi și francezi scriind versuri pentru trupele de doom. Referitor la această trupă, mi-a plăcut și faptul că aproape toți membrii au venit îmbrăcați în pantaloni negri și cămăși roșii, în timp ce vocalistul a purtat haine negre, pentru a crea un contrast cu ceilalți.

O singură chestie nu mi-a ieșit din cap pe parcursul concertului: mi s-a părut că vocea vocalistului aduce adeseori prea mult cu cea a lui Nick Holmes de la Paradise Lost. Din punct de vedere instrumental, Shores of Null nu seamănă neapărat cu această trupă, dar vocea amintește de cea a solistului britanic. Una peste alta a fost un show chiar bun.

Swallow the Sun este una dintre cele mai bune trupe din zona doom metal, cu câteva albume importante și influente, un stil grandios și ușor recognoscibil. Faptul că au decis să revină în România este un lucru de apreciat, mai ales că, în ultimii ani, vocalistul Mikko Kotamäki cântă și cu My Dying Bride, iar timpul său este probabil mai limitat.

Trupa a mai fost la noi, dar eu nu am ajuns până acum la concertele ei. M-am bucurat să văd câteva sute de oameni veniți să-i asculte și să-i vadă pe finlandezi la treabă, pe scenă. Cum spuneam, astfel de trupe vin mai rar la noi în ultima vreme și este chiar păcat să nu mergem atunci când avem ocazia.

Trupa a avut un setlist cu piese bine alese, îmbinând latura death metal cu cea doom, iar rezultatul a fost unul pe măsură. Am văzut oameni care cântau vers cu vers alături de formație și nu este puțin lucru să ai asemenea fani. Cine a fost în club a putut vedea una dintre trupele care, chiar și atunci când cântă despre pierdere și melancolie, o fac într-un mod care vindecă și mângâie. Doom-ul nu este doar despre instalarea tristeții, ci și despre felul în care o poți depăși. Pe scenă, ca și în studio, finlandezii reușesc să facă acest lucru prin muzica și versurile lor deosebite.

Swallow the Sun s-a bucurat de o primire frumoasă din partea fanilor, iar după concert, membrii trupei au semnat discuri și au făcut fotografii cu cei dornici să păstreze o amintire a întâlnirii. A fost o seară excelentă, în care am avut parte de patru trupe foarte bune, de o atmosferă pe măsură și de muzică pentru sufletul celor care iubesc doom metalul. Sper ca asemenea concerte să mai aibă loc în România și să ne putem bucura cât mai des de formații care, dincolo de greutatea riffurilor și de melancolia versurilor, ne oferă și acea consolare pe care numai muzica o poate aduce.