Cronică de concert Species, Taine și Death to All în Quantic, 11 iunie 2026

Sunt trupe care schimbă definitiv și irevocabil sunetul muzicii, iar legenda lor continuă mult timp după ce nu mai există sau, cel puțin, nu mai există în formula inițială ori în cea mai autentică formă. Una dintre acestea este legendara trupă de death metal Death, care, în ciuda dispariției lui Chuck Schuldiner, continuă să exercite o influență majoră asupra multor formații. În același timp, muzica pe care acesta a creat-o și a iubit-o continuă să fie cântată de unii dintre muzicienii care, de-a lungul timpului, au făcut parte din grupul condus de el și care au decis să-i ducă mai departe moștenirea.

Există mai multe proiecte alcătuite din foști membri Death care continuă să interpreteze live aceste piese, iar dintre acestea am văzut atât Left to Die, cât și Death to All zcum câteva zile, pe 11 iunie, în clubul Quantic din București. Dacă Left to Die se concentrează mai ales pe primele albume ale trupei, Death to All pune accentul pe Symbolic și Spiritual Healing, două materiale discografice pe care le apreciez în mod deosebit. Death to All este, probabil, cea mai apropiată și mai bună variantă de a vedea legendara trupă americană în 2026. Chiar dacă unii ar putea spune că este doar o afacere a unor foști membri și un mod de a câștiga bani de pe urma lui Chuck Schuldiner și a compozițiilor sale, eu văd acest proiect mai degrabă ca pe o celebrare a muzicii sale.

Încă de la început, atât instrumentiștii, cât și vocea reușesc să ofere o experiență foarte apropiată de cea pe care ar fi oferit-o Death în perioada sa de glorie. Cei care și-au dorit să plece acasă cu o amintire au putut cumpăra viniluri semnate, pene de chitară și tricouri de la Death to All, iar de la Species și Taine au fost disponibile CD-uri, viniluri, tricouri, ultimul album al trupei românești și DVD-ul lor live din studio.

Seara a început cu Species (a nu se confunda cu Specii ai noștri). Este o trupă pe care recunosc că nu o ascultasem prea mult înainte de concert. Totuși, după doar o singură piesă live, m-au convins să le cumpăr un vinil și să le dau follow instant pe Spotify și YouTube. Formația cântă acel metal cu suflet la care visa Chuck Schuldiner: piese care transmit un mesaj, o emoție, o stare. În plus, membrii trupei par oameni deschiși și prietenoși, genul de muzicieni cu care ai sta cu plăcere la o bere după concert.

Polonezii au oferit o mostră consistentă de progressive thrash metal, fiind în egală măsură tehnici și melodici. Pe alocuri îmi venea chiar să dansez, nu doar să dau din cap, iar show-ul nu a fost deloc plictisitor sau liniar. Din contră, trupa încearcă să aducă noutate genului și să ofere publicului și momente mai relaxate, fără să se ia complet în serios, deși sunt extrem de serioși în ceea ce privește muzica pe care o creează. Sincer să fiu, Species era una dintre trupele despre care știam, dar căreia nu îi acordasem suficientă atenție. Acum este clar că au multe de oferit ascultătorilor care apreciază o muzică tehnică, dar în același timp plină de emoție.

Într-o formulă deja stabilă de ceva vreme, Taine rămâne una dintre trupele românești de underground cu mare priză la public. Deși zgârciți cu albumele, muzicienii au avut mereu succes și, chiar dacă nu cântă foarte des, reușesc de fiecare dată să strângă un public numeros. De această dată, Taine a interpretat aproape exclusiv piese de pe albumul Cealaltă parte, un material discografic apărut în 1999 care reprezintă un moment important în istoria metalului românesc. A fost și rămâne un album intim, personal, filosofic, cu multe pasaje care încă vorbesc celor care știu să asculte.

Pe scena din Quantic, Taine a adus spiritul death metalului progresiv așa cum a fost el creat și modelat de-a lungul timpului. Chiar dacă a fost un concert bun, au existat și câteva momente în care trupa nu a sunat perfect, iar la un moment dat a apărut și o mică problemă tehnică. Astfel de lucruri sunt însă inerente unui concert live. Chiar și Metallica mai greșește, după cum a spus și Andi Ionescu. Ne-am bucurat să ascultăm piese excelente în așteptarea concertului susținut de Death to All. Mi-a plăcut faptul că, pe fundal, a fost proiectată imaginea lui Chuck Schuldiner, ca un omagiu pe care Taine, o formație despre care știm că a fost puternic influențată de Death, l-a adus legendei și moștenirii uriașe lăsate în urmă.

Death to All, Trupa tribut, compusă din trei foști membri Death – Gene Hoglan (tobe), Steve DiGiorgio (bas) și Bobby Koelble (chitară) – alături de Max Phelps la voce și chitară, a interpretat piese mai ales de pe cele două albume legendare: Spiritual Healing, care împlinește 35 de ani, și Symbolic, care împlinește 30 de ani. Marea bucurie a serii a fost faptul că trupa a cântat integral albumul Symbolic, iar experiența a fost absolut minunată din toate punctele de vedere. Ideea de a asculta piese care au marcat dezvoltarea și devenirea unor generații întregi de muzicieni, chiar și în lipsa creatorului lor principal, este o bucurie de neratat pentru orice iubitor al muzicii Death.

Știu că trupa a mai concertat în România în urmă cu aproximativ zece ani, însă atunci nu am reușit să ajung. De această dată nu am vrut să ratez ocazia și mi-am făcut timp pentru a participa la evenimentul din Quantic. Pe lângă piesele de pe cele două albume aniversare, trupa a interpretat și melodii extraordinare de pe alte materiale Death, precum capodopera The Philosopher, dar și Pull the Plug, probabil una dintre cele mai cunoscute piese ale formației și care conține una dintre cele mai celebre demonstrații de chitară din istoria metalului. Cu aceasta, trupa și-a încheiat concertul în uralele publicului, după aproape două ore de muzică.

Energia incredibilă pe care muzicienii au avut-o pe scenă i-a convins pe majoritatea, dacă nu chiar pe toți cei prezenți, că muzica adevărată, muzica bună, muzica făcută cu suflet nu cunoaște bariere temporale și nu are nevoie decât de oameni dedicați și pasionați care să continue să o cânte și să o asculte. Publicul a fost numeros. Mulți au ales să se manifeste energic, însă majoritatea au preferat să asculte și să se bucure de riffurile și solo-urile de chitară executate magistral. În plus, vocea lui Max Phelps se apropie atât de mult de cea a lui Chuck Schuldiner încât, dacă închideai ochii pentru câteva clipe, puteai avea impresia că te afli la un concert Death din anii de glorie ai formației.