Cronică de concert Metallica, Gojira și Knocked Loose la Arena Nationala, 13 mai 2026

Sunt oameni care știu fiecare vers și care au tocit fiecare album, inclusiv St. Anger, și pentru care trupa a fost, este și va fi o alinare în zilele negre și o bucurie în toate celelalte. Cei de la Metallica au venit și cu un pop-up store deschis timp de trei zile în Mall Vitan, de unde fanii au putut cumpăra diverse obiecte: tricouri, pene de chitară, căni, viniluri și cam tot ce îți vine în minte când vine vorba de merchandise. Am fost în prima zi, dar nu am apucat să intru; era deja târziu, însă destui prieteni și cunoscuți au apucat și au dat mărturie pentru ce au găsit acolo.

Accesul pe Arena Națională s-a făcut mai rapid decât mă așteptam, iar jandarmeria, voluntarii și toți cei implicați și-au făcut treaba foarte bine. Sigur, nu toată lumea a fost mulțumită și faptul că Bucureștiul este în proces de refacere, cu șantiere peste tot, nu a fost de ajutor. Odată ajuns înăuntru, m-au impresionat scena și cei opt stâlpi cu ecrane pe care mai târziu s-au rulat imagini. Mi-a sărit în ochi și mulțimea de leduri, care, la fel, a transformat locul în timpul concertelor. La un moment dat, mă simțeam în Stranger Things, serial care a inclus la un moment dat Master of Puppets într-un episod și care, în general, a ajutat la revigorarea genului thrash metal.

Prețurile au fost decente, atât la băuturi, cât și la paharele reutilizabile cu Metallica, disponibile în diverse designuri. Fanii au putut cumpăra tricouri și direct de la Arena Națională. Sunetul a fost, în mare parte, bun și foarte bun, mai puțin la trupele din deschidere, care nu au avut parte de aceeași sonorizare ca Metallica, deși ar fi meritat. Nu a fost rău de unde am stat eu, dar înțeleg că din tribune nu s-a auzit grozav. Totuși, îmi dau seama că nu este vina cuiva anume, fiindcă trupa a venit cu unul dintre cele mai moderne și performante sisteme de sonorizare din lume, iar problema ține mai degrabă de stadionul în sine, care nu este gândit pentru concerte de asemenea amploare. Chiar și așa, experiența de a asculta și de a vedea pe scenă trei trupe foarte bune merită toate eforturile și putem trece peste micile probleme care au existat, întrucât la un eveniment de asemenea dimensiuni este greu ca totul să iasă perfect pentru toată lumea.

Pentru mine a fost o mare bucurie când am văzut că Knocked Loose va deschide concertul Metallica. Este foarte frumos din partea trupei americane că le-a oferit acestor tineri, aflați într-o ascensiune impresionantă, ocazia să cânte pe stadioane și să meargă împreună cu ei prin lume. Este impresionant cum o formație care acum câțiva ani abia umplea săli mici a ajuns să deschidă pentru Metallica și să devină atât de populară. Bineînțeles, mă gândesc că majoritatea celor veniți pentru Metallica nu ascultaseră Knocked Loose și nici nu cred că o vor face în continuare, însă cu siguranță au existat destui fani ai trupei prezenți și oameni care, văzându-i pentru prima dată, au devenit interesați și le vor urmări evoluția.

Trupa a făcut un show foarte bun, fiind extrem de dinamică pe scenă. Fiecare dintre membri s-a plimbat constant și a încercat să creeze o atmosferă. Din păcate, nu veniseră încă atât de mulți oameni, iar cei prezenți nu s-au mișcat atât de mult pe cât m-aș fi așteptat. Este o trupă de hardcore la concertele căreia se lasă cu wall of death și la care se deschid constant moshpit-uri. De data aceasta mișcarea a fost neglijabilă; doar pe Everything Is Quiet Now s-a încercat ceva. Sper ca Knocked Loose să revină într-un concert propriu și să ne putem bucura încă o dată de muzica hardcore foarte bună și fresh pe care o cântă. Trupa a avut în setlist piese precum: Blinding Faith, Don't Reach for Me, Mistakes Like Fractures, Piece by Piece, Hive Mind, Suffocate, Counting Worms, Deep in the Willow, Everything Is Quiet Now.

Gojira nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este o trupă importantă, capabilă să strângă singură mulțimi impresionante de oameni, dovadă fiind show-ul incendiar susținut anul trecut la Rockstadt Extreme Fest de la Brașov, care a adunat peste 15.000 de oameni. Nici la ei sunetul nu a fost perfect, însă trupa a făcut tot posibilul să energizeze publicul și să își prezinte cele mai bune piese, demonstrând de ce a ajuns atât de sus. Gojira are un sunet inconfundabil, chitarele sună într-un fel aparte, la fel bassul, nu mai zic de voce. Frații Duplantier, împreună cu ceilalți membri ai trupei, au adus o rafală continuă de riffuri, blast beat-uri și breakdowns, iar ploaia care a început pentru scurt timp a fost chiar potrivită pentru o formație care cântă atât de mult despre natură, ecosistem și salvarea planetei.

Solo-ul de tobe al lui Mario, acompaniat de fratele său la chitară, a fost unul dintre momentele memorabile ale serii. El însuși este o mică vedetă, mai ales pentru publicul feminin, dar în primul rând un toboșar extraordinar. Ca să fac o glumă, a fost cel mai bun toboșar al serii. Setlistul a fost bine ales și cu piese heavy care să ne încălzească. Așa cum ziceau cei de la Knocked Loose, ei au un singur job: să pregătească publicul pentru Metallica. Nu cred că doar ăsta este jobul, fiindcă sunt trupe excelente. Gojira (nu băiatul cu podcastul, așa cum au crezut unii) a ajuns în mainstream, însă nu și-a uitat rădăcinile și nu a domolit muzica.

Setlist Gojira :

1. Born for One Thing
2. Backbone
3. Stranded
4. The Cell
5. Flying Whales
6. Love
7. Mea culpa (Ah! Ça ira!) ([traditional] cover)
8. Silvera
9. Another World
10. Toxic Garbage Island
11. Amazonia
12. Vacuity

Este la modă să iubești Metallica, dar este la fel de la modă să urăști Metallica sau măcar să spui că nu mai este ce a fost, că trupa este slabă, că albumele recente nu se ridică la nivelul celor din anii `80, că biletele sunt prea scumpe, că vor doar bani și că, în general, formația nu ar mai trebui să cânte live. La polul opus sunt cei care consideră că este cea mai tare trupă din lume și că fiecare riff, fiecare vers și fiecare cuvânt compus de ei merită a fi păstrat într-un jurnal și trimis pe Marte pentru a fi explicat extratereștrilor. Părerea mea este undeva la mijloc. Pentru mine, Metallica este o trupă extrem de importantă, care mi-a influențat copilăria și adolescența, dar recunosc și faptul că are albume (mai) slabe, mai ales cele de la mijlocul anilor `90, iar live mai apar și greșeli, pentru că a greși este omenește. Însă pentru orice metalist care se respectă este un must-see de fiecare dată când are ocazia. Dar poporul nostru are această abilitate de a se plânge de tot și de a găsi nod în papură la orice.

Fiecare ocazie pe care am avut-o să văd această trupă - acesta fiind al doilea concert la care particip - a reprezentat un moment de sărbătoare. Spun asta fiindcă există mai multe fațete ale unui concert Metallica în România. Prima este faptul că o trupă fără de care scena metal nu ar fi arătat la fel astăzi a decis încă o dată să vină pe pământ românesc. Nu toate țările au oportunitatea de a face parte dintr-un circuit concertistic atât de mare și nu mă refer doar la Metallica, ci și la multe alte trupe care au venit și vor mai veni la noi, așa că ar trebui să apreciem acest lucru.

A doua fațetă este show-ul pe care trupa îl oferă și care a devenit din ce în ce mai complex și mai spectaculos din punct de vedere vizual. Bineînțeles, muzica este cea care primează, iar de această dată trupa a adus un setlist care, per total, mi s-a părut foarte bun. Desigur, aș mai fi inclus alte piese sau aș fi schimbat unele dintre ele, însă toate melodiile interpretate au fost excelente.

Da, pe alocuri Lars Ulrich a mai greșit ritmul, Kirk Hammett a mai ratat câte un riff, Robert Trujillo nu a fost mereu perfect sincronizat, iar vocea lui James Hetfield nu mai este cea de la 20 de ani și din când în când a mai falsat. Așa, și? La un concert mergi pentru muzică, dar și pentru atmosferă, pentru comunitate, pentru bucuria de a-i avea în fața ta pe cei care au fost alături de tine, prin melodiile lor, de-a lungul vieții tale. Dar cine își dorește perfecțiunea, ori nu participă la concerte live, ori nu înțelege că și muzicienii sunt oameni, ori are impresia că piesele ar trebui să sune exact ca pe albumul de studio. Bineînțeles că este puțin probabil să mai vedem aceeași energie pe care trupa o avea în anii `80, `90 sau chiar 2000, însă pe scena de la Arena Națională, Metallica a demonstrat încă o dată că este o mașinărie foarte bine unsă de făcut muzică și spectacol.

În plus, să nu uităm că este una dintre puținele trupe care se gândesc activ la fani. Pentru fiecare concert din acest turneu au existat postere speciale, tricouri speciale, pene de chitară speciale și ediții limitate pe vinil ale celui mai nou album. Mai mult, trupa include în setlist o piesă inspirată din folclorul sau muzica unei formații reprezentative din țara respectivă, lucru care mi se pare extraordinar și care arată un respect imens față de publicul local și față de fanii trupei. Poate că nu a fost cea mai bună alegere piesa Compact, Cine Ești Tu, Oare?, nu pentru că ar fi o piesă slabă sau pentru că este inspirată de Cinderella, ci pentru că nu este cunoscută. Erau multe alte posibilități, dar ideea în sine merită aplaudată, iar Robert Trujillo și Kirk Hammett s-au distrat de minune cântând. Fiecare dintre cele 16 piese, inclusiv coverul după Compact, a beneficiat de imagini și jocuri de lumini speciale, sincronizate perfect cu ritmul și atmosfera fiecărei melodii. Pe Seek & Destroy, de exemplu, s-a întâmplat ceva la care nu m-aș fi așteptat niciodată la un concert Metallica: au fost lansate în public mai multe baloane gonflabile uriașe cu care oamenii s-au jucat pe durata piesei.

Înaintea fiecărei melodii au existat intro-uri, mici momente instrumentale, riffuri și jocuri sonore menite să țină publicul în suspans și să îl facă să se întrebe ce urmează. Scena amplasată în mijlocul mulțimii are atât avantaje, cât și dezavantaje. Pe de o parte, oamenii din tribune și cei de pe teren îi pot vedea mai bine pe cei patru muzicieni, iar faptul că membrii trupei se mută constant dintr-o parte în alta a scenei creează dinamism. Pe de altă parte, nu este întotdeauna plăcut să privești spatele muzicienilor în timp ce cântă, iar impactul diferă în funcție de locul în care te afli și de poziția lor în acel moment. Au existat artificii, flăcări și multe momente spectaculoase, s-au aprins luminițe, s-a cântat, oamenii s-au luat în brațe pe celebra baladă, iar spre final trupa a împărțit publicului pene de chitară. Fiecare dintre cei patru membri a avut și un moment în care a vorbit la microfon și a spus câteva cuvinte fanilor. Da, Metallica rămâne în continuare un nume greu, iar fiecare fan continuă să fie parte din familia Metallica. Until the next time!