După aproape două luni, m-am întors în Quantic pentru un concert al unei trupe care nu mai cântase niciodată în România și pe care obișnuiam să o ascult în trecut. Înainte de concert, am reînceput să ascult albumele celor de la Green Carnation, trupă de progressive metal din Norvegia, care, în ultimii ani, a lansat o serie de trei albume reunite generic sub titlul A Dark Poem, foarte apreciate de fani. Vineri seara, în clubul din Grozăvești, norvegienii au cântat aproape toate piesele de pe noul material. Nu au fost chiar atât de mulți oameni pe cât mă așteptam, undeva în jur de 250-300 de persoane, însă a fost o seară pe cinste. Sunetul a fost bun, poate doar puțin cam tare în cazul trupei principale, iar luminile au creat o atmosferă melancolică. Am avut parte de un concert complex și lung, care, bineînțeles, a fost o surpriză nemaipomenită pentru fanii care așteptau de atâta timp ca această trupă să poposească și la noi în țară.
Concertul a fost organizat de cei de la Quantic, dar bookingul a aparținut celor de laSoundArt , care au și un festival deosebit și, sincer, chiar altfel față de multe dintre festivalurile din România. Aceștia încearcă să aducă trupe din zona experimentală, progresivă și melancolică, iar Green Carnation nu este deloc departe de aceste etichete.
Oamenii au venit cu merchandise, toate trupele au avut câte ceva, însă nu înțeleg de ce Green Carnation nu a venit și cu CD-uri. Mă gândesc că s-ar fi vândut, mai ales că există destui colecționari la noi în țară, iar pentru fani ar fi fost și o bună ocazie de a primi autografe. Cine știe când și dacă această trupă va mai reveni pe meleagurile carpatice? M-am bucurat, așadar, să-i văd, chiar dacă mi-aș fi dorit ca sala să fi fost ceva mai plină.
Seara a început cu Men in The Box . Prima trupă nu a avut parte, din păcate, de prea mult public. Foarte păcat, într-adevăr, fiindcă muzica a fost bună, mai ales vocea solistului. O muzică melancolică, de toamnă, un rock/metal progresiv cu multe influențe grunge și versuri care te pun pe gânduri.
Alice in Chains și Pearl Jam sunt influențe clare, alături de unele elemente de blackgaze, însă cu voce clean. Clar, trupa italiană mai are de muncit: încă nu sună totul foarte legat, însă mi s-a părut un concert bun pentru o trupă de deschidere.
Uncle Leaf a schimbat aproape complet registrul și ne-a oferit rock instrumental psihedelic de toată frumusețea. Băieții sunt suficient de heavy pentru a te face să dai din cap și cât se poate de creativi, astfel încât să nu te plictisești niciun moment.
Chiar dacă, în general, genul acesta este destul de greu de reinventat, ei reușesc să creeze ceva care să sune fresh. Am apreciat inserțiile din filme și momentele de rupere de ritm, când băieții au arătat câtă energie pot avea, de fapt.
Cu Euthymia am intrat în zona clară de progresiv, cu melodii care își schimbă constant ritmul, cu pasaje muzicale ce cresc unele din altele și se așază în straturi. Piesele au ceva zgrunțuros, dar care se potrivește cu vocea și cu anumite pasaje, să le spun mai degrabă atmosferice, deși nu sunt neapărat astfel, ci funcționează mai mult ca momente de respiro. Trupa a mai fost, nu cu mult timp în urmă, la SoundArt Festival și mi-o aminteam de atunci.
Chiar dacă, în general, genul acesta este destul de greu de reinventat, ei reușesc să creeze ceva care să sune fresh. Am apreciat inserțiile din filme și momentele de rupere de ritm, când băieții au arătat câtă energie pot avea, de fapt.
Cu Euthymia am intrat în zona clară de progresiv, cu melodii care își schimbă constant ritmul, cu pasaje muzicale ce cresc unele din altele și se așază în straturi. Piesele au ceva zgrunțuros, dar care se potrivește cu vocea și cu anumite pasaje, să le spun mai degrabă atmosferice, deși nu sunt neapărat astfel, ci funcționează mai mult ca momente de respiro. Trupa a mai fost, nu cu mult timp în urmă, la SoundArt Festival și mi-o aminteam de atunci.
Green Carnation, pentru prima dată în România. Trebuiau să mai vină în 2021, dar s-a întâmplat ceva legat de corona… something, cum a spus vocalistul. La un moment dat era să greșească și numele orașului, dar, la jumătatea lui Buda…, s-a corectat și a spus Bucharest.
Trupa a avut un setlist lung și foarte bine ales, care a traversat mai multe perioade ale carierei. Au început cu As Silence Took You, urmată de In Your Paradise și Unconditional Artificial Chemistry, apoi au continuat cu Sweet to the Point of Bitter, The Shores of Melancholia, I Am Time, Me, My Enemy și Fire in Ice. Too Close to the Flame, The Messiah Complex, Sanguis și Broken Souls, Common Enemies au completat un concert care a avut exact genul de varietate pe care o aștepți de la o trupă cu o discografie atât de bogată.
Asta nu înseamnă, însă, că trupa nu cântă bine. Piesele sunt complexe, aproape toate sunt lungi și extrem de bine compuse, iar varietatea muzicală pe care o propun este impresionantă. Ținând cont de faptul că ascultătorii de progressive metal sunt mai puțini decât cei ai unor genuri mult mai populare, este de înțeles de ce Green Carnation nu strânge mai mult de câteva sute de oameni la primul concert din România.
Totuși, pe scenă, oamenii au fost extrem de profesioniști. Mi se pare complicat să cânți la nivelul la care o fac ei și, în același timp, să transmiți emoție, păstrând un asemenea grad de profesionalism și de tehnică.
Așadar, pentru cei care au ascultat îndelung această trupă, chiar cred că a fost un concert special, unul pe care sunt sigur că și-l vor aminti mult timp de acum înainte, ca pe unul dintre highlight-urile începutului de toamnă 2026.
