Sunt anumite trupe care reușesc să scoată cel puțin un album emblematic de-a lungul carierei și acest album supraviețuiește schimbărilor de componență sau chiar destrămării trupei, fiind cântate reinterpretate, ținute oricum în atenția publicului. Unul dintre acestea este Operation Mindcrime al trupei Queensrÿche, care a crescut generații întregi de fani ai muzicii progresive și care în continuare trezește o grămadă de pasiuni, atât printre fanii de demult dar și printre tinerii ascultători. Albumul ieșit în 1988 este cu Geoff Tate la voce și în urma plecării lui din trupă de la continuat o carieră solo. Nu este prima dată când artistul vine în țara noastră, cea mai recentă apariție scenică fiind chiar anul trecut la festivalul Posada Rock unde a cântat și piese Queensrÿche, dar mai mult ale sale. De data aceasta el a venit special pentru a cânta în întregime albumul emblematic și după acest moment a mai interpretat, alături de foarte talentata sa trupă, și alte piese. În deschidere au fost două trupe, Shifting Sands și Inner Vitriol, o surpriză extraordinar de plăcută. A existat un stand de merchandise, dar doar pentru cele două trupe străine, și în general clubul Quantic Pub din București a fost arhiplin, cu doar câteva bilete mai puțin pentru a face soldout. Concertul a fost organizat de către cei de la Posada Rock.
Au fost mai ales oameni trecuți de jumătatea vârstei, nostalgici și ascultători ai trupei și al albumului, dar au fost, spre marea mea încântare, și mulți tineri veniți pentru a celebra până la urmă unul dintre momentele importante ale metalului clasic și unul dintre cele mai bune albume conceptuale care au fost vreodată lansate. Sunetul a fost în general bun, dar cred că mai putea fi reglat pe ici, pe colo mai ales în prima parte a concertului Geoff Tate, luminile au fost bine folosite și nu știu să fi existat probleme. Sunt curios doar dacă cineva a dat 100 de euro pentru a sta la un pahar cu Tate, nu am mai stat să văd.
Cei de la Shifting Sands au revenit după o pauză de 10 ani și au fost foarte bucuroși să deschidă un show al unui artist care i-a influențat mult, mai ales pe vocalistă, după cum am aflat chiar de la ei. Nu mai știam absolut nimic de această trupă, așadar m-a luat puțin prin surprindere să o văd repusă pe treabă, iar reîntoarcerea a fost una bine primită de toată lumea prezentă. Eu îi văd live pentru prima dată și a fost o experiență chiar plăcută. L-am văzut pentru prima dată pe Bogdan Trambaciu în postura de muzician, nu doar de organizator de concerte și festivaluri. Am descoperit în el un chitarist versatil și bun, care nici cu vocea nu stă rău, chiar dacă acest job este luat de către Daniela Oancea. Trupa a cântat o mulțime de piese originale și nu s-a simțit decât foarte puțin emoția de a fi în fața publicului. Ultima piesă a fost o adaptare Nick Cave, As I Sat Sadly by Her Side. Într-adevăr, o adaptare, fiindcă trupa a reinterpretat piesa într-un stil mai aproape de metal. Un recital dinamic și reușit.
Inner Vitriol cântă un dark prog, după cum am aflat de pe internet și după ce i-am ascultat live pe italieni am înțeles și de unde vine categorisirea. Muzica lor este un carusel de note și de emoții, cu multe momente de virtuozitate și pasaje lungi de construcție a unei armonii care tot crește spre a se sparge într-o explozie de sunete. Pe alocuri am auzit și părți de metalcore, câteva breakdowns mai exact, dar și puțin la voce. Oamenii cântă o muzică chiar complicată și bănuiesc că și greu de redat live, mai ales că au doar un chitarist, un basist, toboșar și vocalist, iar unele pasaje instrumentale mi-au dat mie bătăi de cap, d-apăi lor!
Dar trupa a sunat foarte bine, cu multe plăcute înflorituri pe ici pe colo. Neștiind dinainte piesele, nu pot spune dacă interpretrea a fost fidelă, dar pot spune că ele în sine au fost excelent interpretate. Vocalistul a fost amuzant și cu spirit când a introdus o baladă, spunând că avem timp sa ieșim afară, da bem ceva și când ne vom întoarce ei vor tot cânta. Am rămas să ascult toată piesa întrucât m-a prins și mi-au plăcut nivelurile de sunet pe care le creează.
Cu o trupă talentată în spate, un album clasic poate prinde viață chiar și în lipsa membrilor originali. Geoff Tate a strâns câțiva muzicieni de calitate, toți parcă scoși dintr-o cutie a timpului înghețată în anii '80, cel puțin din punct de vedere estetic și vestimentar, dar cu un sunet mult mai apropiat de cel modern. Au fost pe scenă trei chitaristi, un toboșar, un bassist, o femeie la clape, care a cântat și din voce, și bineînțeles Geoff Tate, vocea principală. Îmi era puțin teamă că vocea nu o să-l mai țină așa de bine, cu toate că ce am auzit cu un în urmă la Posada Rock Fest nu m-a dezamăgit, însă acesta este un album dificil și șansele de a îl interpreta prost sunt destul de mari, atât din punct de vedere instrumental, cât și din punct de vedere vocal. Totuși nu a durat mult până ce mi-am dat seama că trupa face o treabă excelentă și că lumea închisă în sunetele albumului, ale versurilor care vorbesc despre lucruri complicate încă rezonează cu sensibilitățile și cu lumea prezentului.
Sub egida Operation Mindcrime: The Final Chapter , Geoff Tate și trupa sa au arătat de ce acest album este încă elevant și important în continuare. Într-adevăr, muzica aceasta are tendința de a te ține atent și de a te introduce într-o altă realitate, una a emoțiilor puternice, a trădărării și a pasiunilor de tot felul, astfel că între piese există și pasaje vorbite, foarte bine introduse pe scenă, există și diverse sunete care fac ca totul o să sune unitar. Evident Geoff Tate este un entertainer și un om care știe cu ce să mănâncă această meserie nefiind, doar un bun cântăreț, ci și unul în care știe să își țină publicul aproape, știe să discute între piese, știe cum să păstreze un anumit grad de așteptare pentru ceea ce urmează, astfel încât cei prezenți să nu se plictisească.
În buna tradiție a trupelor vechi, au fost momente în care i-a lăsat pe instrumentiști să își facă numărul și să arate de ce sunt capabili și a pus-o în valoare și pe artista multi talentată care știe să cânte și din voce dar și la clape. După ce s-a terminat albumul, trupa a continuat cu câteva piese originale ale lui și Geoff Tate. Pot spune că chiar a fost o experiență plăcută și mi se pare că esența albumului a fost surprinsă pe scenă chiar și în absența celorlalți membri ai trupei care au participat la scrierea și înregistrare albumului. Evident, pe lângă muzică pălăria lui George a fost una dintre vedetele serii.
