Cronică de concert Anthrax și Iron Maiden la București, Arena Națională, 28 mai 2026

Autor: Ion-Valentin Ceausescu, 30 Mai 2026

Este un mare privilegiu să avem acces la concerte și, în general, la evenimente atât de mari în țara noastră, în capitala României, precum am avut parte luna aceasta. Metallica, apoi Max Korzh, acum Iron Maiden sunt niște artiști extrem de importanți, fiecare pe zona lui, și chiar dacă la concertul Max Korzh nu am fost, m-am bucurat să văd că lumea a fost entuziastă și că au venit atât de mulți oameni la noi în țară special pentru a-l vedea. Astfel, Bucureștiul a fost pus pe harta concertistică globală mai mult decât de obicei. Recunosc că uneori nu-mi dau seama de aceste privilegii pe care le avem și mă consum prea mult din cauza problemelor, a condițiilor din politică și a altor mici neajunsuri, uitând să mă bucur cu adevărat de ceea ce ni se oferă.

Despre Iron Maiden se pot spune foarte multe lucruri. S-au scris cărți, s-au făcut documentare, s-au realizat filme. Eu pot spune doar că este trupa care m-a însoțit din prima clipă de când m-am apucat de rock și metal și, chiar dacă nu mi-au plăcut absolut toate albumele trupei și au fost ani de zile în care am ascultat-o foarte puțin, niciodată nu am încetat să iubesc această formație care pur și simplu a schimbat fața heavy metalului mondial. Perioada cu Paul Di'Anno este la fel de importantă pentru istoria trupei, mai ales că a fost baza a ceea ce a urmat împreună cu Bruce Dickinson.

Chiar dacă perioada Blaze Bayley nu m-a impresionat în mod deosebit, consider că fiecare etapă a trupei a însemnat ceva și faptul că după 50 de ani oamenii aceștia încă sunt activi, încă scriu albume, încă pot să cânte mai bine de două ore fără oprire și încă sunt extrem de dedicați fanilor mi se pare un omagiu adus fiecăruia dintre noi. Așa că ar fi fost impardonabil pentru oricine a ascultat Iron Maiden să nu vină la acest concert. La început am fost circumspect în legătură cu Arena Națională , întrucât nu mă gândeam că o să vândă îndeajuns de multe bilete încât să fie o atmosferă excelentă, peste 35.000 de oameni s-au putut bucura de Iron Maiden și de Anthrax în deschidere, chiar dacă numărul a fost mai mic decât la Metallica sau la alte trupe de acest calibru. Cei de la Emagic au făcut și de data asta magie și le mulțumesc pentru oportunitatea de a vedea asemenea show-uri.

Un lucru este cert: atunci când ne referim la un concert Iron Maiden, acesta nu este doar o cântare. Este un concept, este o poveste pe care trupa o spune cu ajutorul imaginilor, al prestației scenice și al luminilor. De fiecare dată sunt curios ce anume o să mai aducă nou, ce artificii, la propriu și la figurat, vor mai produce bătrânii lorzi englezi pentru a-și bucura fanii. Trupa a avut și un Dive Bar la Berăria H, unde fanii au putut merge să cumpere în premieră merchandise sau să bea o bere Trooper . Din nefericire, nu am ajuns, iar berea nu s-a găsit pe stadion. În schimb, mi-am putut cumpăra paharele și au fost extrem de multe tricouri, șepci sau alte obiecte de merchandise din care fanii au putut alege pentru a-și lua un suvenir de la acest concert.

Accesul s-a făcut ușor. Jandarmii și-au făcut și de această dată treaba, la fel și voluntarii. În afara stadionului au fost o mulțime de corturi și locuri de unde puteai să îți cumperi ceva de mâncare sau să bei ceva. Din fericire, ploaia nu ne-a prins decât spre final, când concertul era aproape gata, așa că ne-am putut bucura în pace de un spectacol minunat și care ne-a stors complet de energie. Din punctul meu de vedere, sunetul a fost unul foarte bun, dar am și stat destul de aproape de scenă, în zona de standing A. Din ce am auzit însă, în tribune, în funcție de locul în care stăteai, se auzea ori bine, ori mai puțin bine. Dar acesta este stadionul. Nu există posibilitatea ca din toate părțile să se audă perfect, întrucât nu este construit în acest scop. Chiar și așa, de data aceasta parcă am văzut mai puține plângeri pe internet în legătură cu acustica show-ului.

Ce m-a impresionat a fost faptul că lumea s-a mișcat mult mai mult decât m-aș fi așteptat. S-au făcut câteva mosh pituri, inclusiv spre finalul concertului Iron Maiden, mai ales pe ultimele piese, începând cu Fear of the Dark , ceea ce este destul de neașteptat la o formație de heavy metal clasic. Din câte știu, nu au fost incidente grave și nici ceva ieșit din comun. Doar oameni de toate vârstele, de la bătrâni care probabil ascultă trupa de la apariție până la copii de câțiva ani veniți împreună cu părinții lor. Cel mai mult mi-au plăcut însă puștii de 15, 16, poate 18 ani, care iubesc trupa, iubesc muzica metal, se îmbracă adecvat, au energie, cunosc versurile și cântă împreună cu ceilalți. Până la urmă, acesta este spiritul: o mulțime de oameni strânși laolaltă de niște muzicieni care au visat să cânte și să transmită ceva într-un fel care nu mai fusese transmis înaintea lor și iată că au reușit să facă acest lucru și continuă să îl facă după atâta vreme.

Seara a început cu Anthrax , parte din The Big Four of Thrash, una dintre trupele mai puțin înțelese din această zonă muzicală, dar care are fani loiali și care încă scoate albume și își continuă povestea de succes. Chiar anul acesta trupa lucrează la un material nou și a scos de curând un videoclip al unei piese pe care a și cântat-o în fața publicului bucureștean. Concertul a început puțin mai târziu decât era stabilit, având aproximativ 20 de minute în care oamenii au apucat să intre, să se așeze și să se grupeze pentru show-ul ce avea să urmeze. S-a dovedit a fi un concert pe măsura numelui Anthrax, însă nu tot publicul a fost pe aceeași lungime de undă cu celebra formație americană de crossover thrash metal, iar foarte mulți dintre cei prezenți nu știau piesele, astfel că s-au format mult mai puține mosh pit-uri decât ar fi fost de așteptat.

Dar asta nu înseamnă că nu ne-am bucurat de piesele pe care le cântă și de energia nebună pe care o are trupa în continuare. Sunt un pic mai tineri decât cei de la Iron Maiden sau decât colegii lor de la Metallica, însă și ei sunt bine trecuți de jumătatea vieții și totuși fiecare dintre ei a rupt scena. Joey Belladonna a fost într-o formă de zile mari, cu aceeași energie de metalist care nu se supune regulilor. A cântat și s-a plimbat de colo-colo pe scenă, îndemnând publicul la mișcare și scoțând din când în când câte o vocaliză înaltă, poate doar pentru a arăta cât de bună este vocea lui în continuare. Charlie Benante a fost la tobe, cu toate că se află în turneu cu Pantera, însă se pare că a făcut un efort și a ajuns la București. Omul acesta nu își arată vârsta, iar felul în care bate tobele te face să crezi că este o operațiune extraordinar de banală pe care oricine ar putea-o face, ceea ce nu este adevărat.

Scott Ian, care poate părea în continuare un adolescent rebel, cu tatuaje pe picioare și cu bărbița care l-a făcut celebru și care a devenit într-un fel liderul trupei, a reușit să-și mânuiască chitara în așa fel încât să scoată celebrele riffuri cu care ne-a obișnuit Anthrax. Jonathan Donais, de la Shadows Fall, o trupă pe care mi-aș dori să o văd, este o prezență mai discretă, care nu iese neapărat în evidență, dar a cărei chitară se aude extraordinar de bine. Frank Bello a dovedit de-a lungul timpului că basul este extrem de important într-o trupă care se respectă și a avut câteva momente în care și-a pus instrumentul în valoare. Trupa a cântat doar opt piese, care parcă s-au terminat mult mai repede, însă au lăsat în urmă un public încălzit și pregătit pentru ceea ce avea să urmeze.

Setlist Anthrax:

Among the Living
Madhouse
Caught in a Mosh
Metal Thrashing Mad
It's for the Kids
Antisocial (Trust cover)
Got the Time (Joe Jackson cover)
Indians

Iron Maiden este ca vinul, ca să fac o comparație facilă: cu cât trece timpul, cu atât parcă devine mai bun. Așteptam de multă vreme să-i văd pe Iron Maiden, iar în momentul în care au anunțat că turneul lor Run For Your Lives va ajunge și în București, am reînceput să ascult, ca în vremurile bune, această formație și am redescoperit piese pe care nu le mai știam, albume întregi care mi s-au părut că sună altfel, mai poetice și mai melodioase decât îmi aminteam. În plus, Bruce Dickinson, care s-a luptat cu cancerul acum câțiva ani, s-a întors cu forțe extrem de mari, iar în seara de joi a arătat multora dintre noi că este probabil cea mai bună voce din heavy metalul mondial, nu numai activă, ci poate chiar din toate timpurile.

Omul este în stare să tragă un album întreg într-o singură zi, dintr-o singură încercare, după cum îmi zicea un prieten, și este în stare să cânte două ore, să se miște dintr-o parte în alta, să țopăie, să schimbe outfituri, să creeze atmosferă și, în același timp, să mai și respire din când în când. Nu mai zic de restul, în ciuda vârstei înaintate, se prezintă bine și au rupt scena, dar niciunul dintre ei nu s-a destrăbălat într-un mod cât se poate de pozitiv pe scenă așa cum a făcut-o Dickinson.

Dave Murray a stat frumos în colțul scenei, s-a mai mișcat din când în când și a zâmbit înspre public în timp ce își făcea treaba de magician la chitară. Steve Harris, în cealaltă parte a scenei, a fost ceva mai ludic și mai copilăros și ne arăta că încă poate să-și ridice piciorul și să-l pună pe boxă, așa cum a făcut întreaga carieră, în timp ce, bineînțeles, mângâia basul și îl făcea să plângă. Janick Gers, puțin îmbătrânit și el, dar constant, atent la ritmurile chitarei sale, a cântat într-un stil relaxat și calm, dar în același timp energic.

Adrian Smith este în continuare copilul rebel și virtuosul chitarei, reușind de multe ori să iasă în evidență și să-i mai lase colegului său de trupă timp să respire între piese. Nicko McBrain nu a fost pe scenă, întrucât s-a anunțat că va rămâne membru al trupei, însă nu va mai merge în turnee, așa că a fost înlocuit de Simon Dawson, care s-a dovedit extrem de corect și nu a greșit nicio notă. Și-a făcut meseria de toboșar cu noblețe, însă mi-a lipsit stilul spectaculos și ușor haotic al lui Nicko. Una peste alta, fiecare dintre cei care au urcat pe scenă a făcut ceea ce știe mai bine de o viață: au cântat, au împărțit zâmbete și energie, ne-au strâns pe toți laolaltă și ne-au făcut să ne simțim în viață.

Partea vizuală a trupei este într-adevăr spectaculoasă, iar tehnologia a fost utilizată din plin de către Iron Maiden. Concertul a început cu o animație în care l-am văzut pe Eddie undeva în Anglia anilor `80, iar apoi trupa a cântat Murders in the Rue Morgue, iar fundalul s-a schimbat în Paris, cu Turnul Eiffel în centru. Probabil cel mai spectaculos moment a fost atunci când au cântat Rime of the Ancient Mariner, o piesă lungă și complexă, iar vizualul a fost un mic film la care ne-am uitat cu toții entuziasmați. Nici atmosfera gotică și de epocă din timpul piesei Phantom of the Opera nu a fost de neglijat, iar la Hallowed Be Thy Name interpretarea a fost impresionantă atât muzical, cât și vizual.

Bineînțeles, mascota Eddie nu a lipsit de pe scenă, a urcat de două ori, fiind o parte importantă a trupei — fără el aproape că nu există Iron Maiden, cel puțin la nivel de imagine. Este incredibil cât de bine au integrat această mascotă de-a lungul carierei și ce idee genială a avut trupa atunci când a creat-o și a folosit-o în aproape toate momentele importante. Da, Iron Maiden este trupa care unește. Este trupa care își respectă enorm fanii și care nu urcă pe scenă doar să interpreteze melodii, ci vine să facă un spectacol, să lase povești, pentru că, dincolo de muzică, transmite o stare.

Au avut și un tricou special pentru București, destul de scump, așa că din păcate nu mi l-am luat, însă au fost destui care au tăbărât asupra standurilor de merchandise. Nu pot face o comparație între show-ul de acum trei ani și cel de acum, fiindcă sunt destul de diferite atât ca piese, cât și ca spectacol, însă mi-a plăcut enorm acest show complet și îl voi păstra cu mare bucurie în minte multă vreme de acum înainte și sper să nu fie ultima dată când văd Iron Maiden.

Setlist Iron Maiden :