Am zis de multe ori că am fost la concerte metal unde atmosfera a fost specială — fie melancolică și apăsătoare, fie, din contră, energică și explozivă. Totuși, sunt puține trupe care să se compare cu Amenra și cu show-ul extrem de personal, greu de dus, îmi imaginez, de pe scenă, dacă din public se simte atât de intens. Muzica trupei pătrunde în interior, accesează fragmente de amintiri pe care le credeai uitate, traume care se redeschid, răni care sângerează. Însă nu rămân așa: la final se închid. La un show Amenra nu vii să te deprimi, vii la terapie. Există un catharsis care se construiește cu fiecare riff, cu fiecare vers, cu fiecare schimbare de ritm, cu fiecare țipăt, cu fiecare șoaptă. Amenra este o trupă apreciată de multe categorii de oameni, nu doar de metaliști, iar acest lucru s-a văzut și din prezența numeroasă a publicului — oameni dintre care unii aproape sigur nu ascultă metal în mod activ. Quantic a fost plin; înțeleg că evenimentul a fost aproape sold out, iar cei prezenți au respectat dorința trupei ca, în timpul show-ului, să nu existe prea multă agitație sau discuții. Da, poate părea ciudat ca la un concert de post-metal să se aplice reguli aproape ca la operă, însă, odată ce show-ul începe, înțelegi de ce belgienii au avut asemenea pretenții. De cum au urcat pe scenă, ușor, fără introducere, trupa a început o călătorie personală spre străfundurile sufletului, la care ne-au invitat și pe noi să luăm parte.
Niciun cuvânt nu a fost spus între piese. Totul a fost transmis prin instrumente și voce. Nici nu era nevoie de altceva, fiindcă ar fi rupt vraja. Tăieturile chirurgicale dintre piese, momentele atmosferice, compozițiile care aproape curgeau una din alta au construit un conglomerat de senzații, la care s-au adăugat imaginile proiectate constant pe ecranul din spatele scenei. Unele dintre acestea erau inconfortabile și au fost alese special pentru a trezi ceva în noi, fie disperare, fie nostalgie, fie chiar sentimente mistice, religioase. Imaginile au întovărășit țipetele inumane ale lui Colin H. van Eeckhout, care aproape tot timpul a cântat contorsionat, cu spatele la public, așa cum o face mereu, nu din lipsă de respect, ci tocmai pentru a lăsa muzica să curgă din adâncurile sale. Totul este sub forma unui tital, astfel că fiecare element este gândit, ales și integrat ca parte dintr-un tot.
Un show Amenra îți pune la lucru o mare parte dintre simțuri și nici nu îți dai seama când trece timpul. Unora le dau lacrimile, alții intră într-un fel de transă. Din păcate, unii nu au înțeles mesajul trupei și au interferat, cu râsete sau cu alte sunete, care nu-și aveau locul aici. La final, după ce concertul s-a oprit brusc, teatral, am rămas cu mesajul "tear old pain away" proiectat pe ecran. Asta vom face. Sunetul a fost remarcabil, la fel și luminile, iar setlistul a fost ales pe sprânceană, cu accent pe Mass VI, probabil cel mai apreciat album al trupei. Din păcate, basistul, care avea și rol de backing vocals, Tim de Gieter, nu mai este în trupă. Am avut totuși ocazia să-l văd acum doi ani, când trupa a cântat la Rockstadt Extreme Fest, și atunci fiind un concert incredibil. În locul lui a venit Amy Tung Barrysmith, o basistă bună și care s-a integrat în trupă. Amenra a venit cu merchandise, cu două modele de tricouri, pinuri, patch-uri, dar fără CD-uri sau viniliuri.
Setlist Amenra :
- Children of the Eye
- Razoreater
- Salve Mater
- Nowena | 9.10
- Boden
- De evenmens
- A Solitary Reign
- Ter ziele
- Am Kreuz
- Diaken
