Un nou sfârșit de săptămână, un nou concert de neratat în clubul Quantic din București. De data aceasta, sub îngrijirea celor de la Rockstadt Extreme Fest, am avut parte de un concert cu celebrii blackeri 1349, trupă care a fost și la ediția de anul trecut a REF-ului. Din păcate, atunci nu i-am văzut, din motive pe care nu mi le mai amintesc, probabil eram prea obosit și era ultima trupă, așa că am zis să nu ratez de data aceasta concertul. În seara de sâmbătă am avut parte de un concert cu un setlist lung și cuprinzător, care a adus laolaltă piese mai vechi și mai noi. Trupa norvegiană, care-l are în componență, la tobe, și pe Frost de la Satyricon, este în turneu de promovare a celui mai nou album de studio The Wolf & the King (2024). Alături de ei au mai cântat Sarcator, Vitriol și The Ruins of Beverast. A fost genul de concert rar, în care toate trupele mi-au plăcut, de la prima la ultima, organizarea a fost impecabilă, sunetul a fost bun, la fel și luminile, atmosfera, totul. Nu am ce să reproșez, poate doar faptul că nu a existat o unitate în ceea ce privește sound-ul serii, fiecare trupă fiind practic dintr-o altă zonă muzicală. Totuși, acesta poate fi un plus, întrucât e posibil să aducă fani din mai multe zone muzicale. Au fost în jur de trei sute de oameni, mai puțin decât mă așteptam, dar de ajuns cât să facă atmosferă. Trupele au venit toate cu merch, la prețuri și mai mici și mai mari. Am ales totuși să nu-mi iau nimic, cu toate că îmi făcea cu ochiul un tricou 1349, dar am zis că las cumpărăturile pentru altă ocazie.
Sarcator a fost o neașteptată surpriză plăcută. Nu știam mai nimic despre ei, doar că are trei albume la activ, cel mai nou fiind Swarming Angels & Flies din 2024 și că abordează un thrash metal cu influențe black. Este o trupă relativ tânără, formată în 2018, iar oamenii sunt o definiție a vitalității. Pur și simplu au urcat pe scenă și au cântat de au rupt, nu ne-au lăsat să respirăm nici măcar un minut. Suedezii au mitraliat piesă după piesă, fără miilă, fără să arate oboseală. E adevărat, și piesele sunt unele rapide și plinde de vigoare, un thrash neașteptat de fresh, cu o voce mai agresivă decât ne-am aștepta la un astfel de grup muzical, dar foarte potrivită pentru ce cântă ei. Piesele au fost alese de pe toate albumele, pe care mi-am propus să le ascult cu atenție, fiindcă băieții m-au convins.
A urmat Vitriol, o trupă despre care știam mai multe și pe care o așteptam. Americanii au cântat în formulă de duo, doar cu vocalistul/chitaristul și toboșarul. Chiar și așa, au demonstrat că sunt o forță, o trupă care și-a luat în serios promisiunea de a scrie piese death metal pline de tehnicitate și de ruperi de ritm. Kyle Rasmussen nu este doar un foarte bun vocalist, ci și un excelent chitarist, care a scos foc din instrumentul său și a fost însoțit cu aceeași pasiune de către Matt Kilner la tobe. Acesta din urmă a avut și un moment solo la baterie, care cred că l-ar fi făcut pe orice tânăr care vrea să se apuce de bătut în tobe să renunțe la visul său. Fiecare piesă a început cu un intro dintr-un film, citate expresive care spun ceva despre piesa care urmează. Știam că o să îmi placă ceea ce cântă, dar nu atât de mult. Îmi imaginez ce ar putea face și cu un basist și cu celălalt chitarist, care să fie și ei pe scenă și să întregească sunetul trupei. Chiar și așa, au fost câteva zeci de minute brutale și ungătoare pe suflet.
Cei de la The Ruins of Beverast au umplut scena și au creat un zid de sunet incredibil. Este una dintre trupele pe care așteptam de multă vreme să le văd live, fiindcă albumele le-am tot ascultat. Nu sunt albume ușoare, din contră, sunt compoziții extrem de puternice, de care nu te saturi ascultându-le și în care mereu descoperi ceva nou. Este adevărat, ai nevoie de timp și de o dispoziție anume pentru a intra în atmosfera și în lumea lor, dar răsplata este pe măsură și nu se lasă așteptată. Trupa germană de doom/black metal este creația lui Alexander von Meilenwald, cel care compune toate piesele și singurul membru creditat, ceilalți fiind doar temporari sau care cântă cu el live.
Îmi aduc aminte ce impact a a vut pentru mine albumul trupei din 2013, Blood Vaults – The Blazing Gospel of Heinrich Kramer, care m-a lăsat cu gura căscată de la prima ascultare. Știam ceva doom, ascultasem tot felul de trupe, dar așa ceva nu mai ascultasem, un album care să se desfășoare atât de lent, cu o voce joasă și guturală, venită parcă dintr-un coșmar, și cu elemente atmosferice la tot pasul. Ceea ce mi-a plăcut aseară a fost că trupa a reușit să reproducă live acest tip de atmosferă, care se regăsește și pe celelalte albume. Este un lucru foarte greu, dar se pare că le-a reușit nemților cu asupra de măsură.
Cei de la 1349 au din ce în ce mai mulți fani la noi în țară și este de înțeles. Muzica lor este una simplă, directă, un black metal care se adresează tuturor celor care apreciază și ascultă astfel de sonorități. Încă din 1997 norvegienii și-au propus să scrie și să lanseze albume de black metal care să transpună mizantropia, ura, satanismul, durerea, întunecimea vieții. Album după album ei au creat un sound care a devenit ușor de recunoscut pentru fani și care au primit recenzii pozitive de-a lungul anilor în revistele de specialitate. Concertul din Quantic a fost o celebrare a black metalului clasic, raw și dur, fără compromisuri și fără momente în care să o lase mai ușor. Fanii au fost cu adevărat încântați să asculte live piese din întreaga carieră a trupei, una plină de albume grozave. Și nu au stat nemișcați, din contră, au primit trupa cu urale și au încercat și un mic moshipt în fața scenei.
1349 a urcat pe scenă așa cum mă așteptam, cu fețele vopsite cu alb și negru, îmbrăcați în piele, dar nu au adus nimic pe scenă, niciun artificiu vizual, s-au bazat strict pe muzică și atât. Nu e deloc rău nici așa, dar m-am învățat cu trupele de black metal care aduc pe scenă un craniu, o cruce, niște lumânări, o tămâie, ceva care să îți fure privirea. Așa că ne-am concentrat pe muzică și aceasta a fost executată cu mare talent de către cei patru norvegieni. Piesele au curs în mod natural, ca într-o poveste întunecată. Vocea mi-a plăcut în mod deosebit și am recunosct și stilul lui Frost de a bate tobele. Nu mai zic de chitare și de bas, precum și de schimbările de ritm, care nu te lasă să te plictisești. Una peste alta, a fost un concert excelent de black metal autentic și o seară reușită!
