Cronici / Galerii foto / Interviuri

2021 - un tur muzical

Autor: Andrei Vajna II, 4 Ianuarie 2022

Nu am avut așteptări mari în materie de muzică de la anul 2021 și am avut parte de surprize plăcute. Dacă aveți răbdare, vă invit într-un tur prin muzica (și nu numai) ce am ascultat-o în acest an.

(1)2021-un-tur-muzical_b29985.jpg

Bătrâni arțăgoși

Printre artiștii mei preferați ai anului 2020 s-au numărat bătrâni precum Ozzy, Deep Purple și Blue Öyster Cult. 2021 a continuat trendul, cu două din cele mai faine albume ale anului. Primul este semnat de Ronnie Atkins, vocalul trupei daneze Pretty Maids. De fapt, eu îl știu pe Ronnie prin rolul major pe care îl are în Avantasia. Așa am ajuns să ascult albumul său solo, One Shot, urmând recomandarea publică a lui Tobias Sammet. A fost dragoste la prima audiție. Ronnie a fost diagnosticat cu cancer în primăvara anului 2020, dar a trecut cu bine peste șoc și în loc să se resemneze, a depus toată energia în acest material deosebit. Piesele au un sound hard-rock modern, ce trece cu abilitate de la riff-uri puternice la melodii pline de emoție. Versuri pline de înțelepciune vorbesc despre dragoste, despre speranță în fața disperării, despre sensul vieții, dar și despre starea de fapt a lumii. În ansamblu, o compoziție marcată de o pasiune veridică.

https://www.youtube.com/watch?v=lp-uAQNxG7g

Cam de aceleași teme avem parte pe albumul formației britanice Thunder. Spre rușinea mea, nu am auzit de ei până acum, deși activează din 1989. Dar acum că am făcut-o, pot spune cu mâna pe inimă că All The Right Noises poate liniștit sta lângă orice album clasic al deceniilor de glorie ale rock-ului. Nu pot găsi nici o hibă, aș putea oricând asculta cu drag orice piesă de pe el. Are tot ce trebuie unui album valoros: o primă piesă energizantă, o baladă magnifică (siropoasă rău, ce-i drept), piese despre vicii, despre cum să trăiești viața la maxim, ba chiar și o piesă în care se plâng despre tineri, dar și câteva reflecții socio-politice mai mult sau mai puțin subtile. Cam astea zic eu că sunt ingredientele pentru un album perfect: să te facă să simți muzica, să aibă varietate, dar și să te pună pe gânduri.

https://www.youtube.com/watch?v=AWWZ38bQYZg

Ah, și dacă tot suntem aici, cei de la Deep Purple s-au plictisit în pandemie și au scos de curând un album de cover-uri care sună foarte fain. Se vede că s-au distrat. Din păcate nu-s tocmai piesele cu care am crescut.

Generația X

Așa că să trecem la ceva cu care chiar am crescut. Când începusem să ascult serios muzică, Limp Bizkit erau pe val, tocmai scoteau Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water. Încă mai am tricoul! Precedentul album al lor, Gold Cobra a fost lansat în 2011. La câțiva ani după, au anunțat că va fi urmat de The Stampede of the Disco Elephants, doar că acesta nu a mai apărut. Ba că au vreo 30 de piese înregistrate dar Fred Durst nu e mulțumit, ba că albumul e undeva pe net, doar trebuie ca cineva să îl găsească și să îl leak-uie. Am avut parte de câteva single-uri, printre care excelentul Ready to Go (aș spune cea mai tare piesă a lor), dar era clar că Stampede era îngropat și că orice material nou depindea de mofturile impredictibile și copilăroase ale liderului trupei. Așa că Still Sucks a venit cam din senin, deși era oarecum anunțat de look-ul excentric cu care s-a afișat Fred la festivalurile din vară.

https://www.youtube.com/watch?v=tSDx6Ub3seQ

Nu-s decât puțin peste 30 de minute de muzică (plus încă vreo două de poante), deci nu cred că au șlefuit prea mult. Dar piesele lovesc la fix, un sound și o atitudine cum numai Limp Bizkit poate produce. Wes e la fel de inovativ ca întotdeauna, secția ritmică inconfundabilă. Fred încearcă să fie și serios, a mai făcut un cover în stilul Behind Blue Eyes, de data aceasta după o piesă INXS, dar tot cel mai confortabil e când scuipă rime fără să-i pese dacă nimerește ținta sau nu. Noroc că îl are pe DJ Lethal să-i țină spatele - un duo cu adevărat... letal. Și asta e esența albumului, după cum sugerează și titlul. Trupa îmbrățișează glumele făcute pe seama lor și a fanilor, le întorc pe dos, incorporându-le în atitudinea de "we don't give a fuck" care a fost trademark-ul carierei lor. După scurta perioadă de faimă a Nu Metal de la începutul anilor 2000, nu am mai ascultat Limp Bizkit deloc până acum vreo câțiva ani când i-am văzut live. Și știți cum e, când îți revizuiești gusturile din tinerețe și îți dai seama că erai foarte naiv? Inevitabil așa e. Și cu toate astea, Limp Bizkit Still Roll!

Weezer

Și dacă mai e cineva care încă citește, am să-i îndepărtez îndată, cu o altă trupă din anii '90, căreia îi place să cânte „la mișto”. Weezer au scos nu unul, ci două albume în 2021. Primul, OK Human, este în întregime format din compoziții acustice, pe lângă membrii formației, contribuind o întreagă listă de muzicieni cu instrumente orchestrale. Piesele sună de parcă ar fi dintr-un musical restrâns, cu melodii în general foarte vesele, dar și câeva mai melancolice. Ele prezintă diferite emoții, stări, momente, fie că e vorba despre evadarea într-o lume de poveste în timp ce asculți un audiobook, fie despre starea purificatoare pe care ți-o poate induce ploaia, sau angoasa cauzată de multitudinea de simțuri familiare ce te fac să realizezi rutina zilnică în care te pierzi. Foarte uman și deosebit, OK Human, este unul din albumele pe care le-am îndrăgit cel mai mult de-a lungul anului.

https://www.youtube.com/watch?v=bNQ0TnZpc0U

Van Weezer e și el foarte fain, în modul în care aduce tribut, așa cum sugerează numele, stilului glam al anilor '70-'80, ani ai copilăriei mebrilor trupei. Inedit e modul în care nu doar că aduc un omagiu, dar prezintă atitudinea acelor vremuri atât cu bune, cât și cu rele, îmbrățișând stilul muzical, dar încelași timp păstrând sound-ul caracteristic Weezer.

Pop

OK, promit că după secțiunea asta ne întoarcem la treburi serioase. De când a început pandemia, cei curioși au avut parte de divertisment constant din partea cântăreței britanice Toyah Willcox. Eu unul o știam până de curând doar ca soția legendarului chitarist Robert Fripp, geniul din spatele King Crimson. Ca să nu intre în depresie (sau ceva de genul) Toyah l-a ținut mereu ocupat, publicând frecvent clipuri în care cei doi făceau cover-uri după diverse piese cunoscute - de obicei ea cu vocea, el la chitară. Și de obicei ea îmbrăcată în tot felul de costumații mai mult sau mai puțin... nu găsesc alt cuvânt decât erotice. E o joacă distractivă, tipică umorului britanic.

Dar în afară de asta, Toyah a lucrat și la un album solo, cu Simon Darlow co-autor și producător. Bineînțeles, și Fripp a dat o mână de ajutor la chitară. Nu am ascultat Toyah până acum, dar Posh Pop e îmbibat cu farmecul ei: o voce suavă, ușor sâsâită și cu un ușor accent englezesc. Muzica e în mare veselă, cu o atitudine hippie, beatnik, iar versurile nu-s chiar de trecut cu vederea. Cu talentul muzical din spatele instrumentelor, puteți fi siguri că audiția e un deliciu pentru urechi și suflet.

https://www.youtube.com/watch?v=amBaFOJ4vQQ

Trench a fost unul din albumele mele preferate ale anului 2018, dar nu am fost la fel de fascinat cu ultimul release al celor de la Twenty One Pilots, intitulat Scaled And Icy. E drept, parcă nici nu l-am ascultat pe cât ar fi trebuit. Ce-i sigur e că în continuare mă fascinează modul inedit în care exprimă diverse trăiri prin muzică și text, ceva ce nu prea întâlnești în muzica pop.

https://www.youtube.com/watch?v=uSnpObUx71Q

Și ca să facem trecerea, aș include în această secțiune și The Metallica Blacklist, o colecție de peste 50 de cover-uri ale pieselor de pe celebrul album negru, într-o largă varietate de genuri. Nu am trecut decât o dată prin toată lista, dar am avut parte de câteva interpretări și interpreți interesanți. Noroc că numele mari s-au înghesuit toate pe Nothing Else Matters.

Prog Metal

Sunt foarte pretențios (sau mofturos?) când vine vorba de progressive metal. De cele mai multe ori mi se pare că trupele se pierd în tehnică și devin plictisitoare. De aceea nu-mi plac Dream Theater. Dar pot spune că Algoritmul mi-a băgat în playlist câteva single-uri de pe noul lor album, fără să-mi dau seama despre ce e vorba, până să înceapă LaBrie să cânte. Și suna chiar bine, chiar și după ce începea LaBrie să cânte. Din păcate nu am fost destul de curios să ascult întreg albumul, dar am înțeles că e foarte bun.

Am ascultat în schimb altceva semnat de Petrucci și Rudess, plus Portnoy. Alături de Tony Levin la bas, formează super-grupul Liquid Tension Experiment, care după mai bine de 20 de ani s-au reunit pentru un al treilea album de studio, complet instrumental. Se vede că în acest format cei patru se distrează, piesele evocând diverse imagini sau povești muzicale, pornind de la câte o temă sau un anumit sound. Nu mi se pare genul de album pe care să îl asculți cap-coadă. E fain de pus în background, sau de ascultat cu atenție piesele individuale, dar oricum ar fi, e o audiție distractivă.

https://www.youtube.com/watch?v=OSNVo6bZGUs

Imperial de la Soen sună bine de tot, are porțiuni captivante, piese catchy, cu refrene memorabile, care, culmea, te fac să le și cânți. Dar cu cât am ascultat mai mult, a început să mă irite ceva: versurile. Ascultând tot mai mult am început să descopăr o aroganță în stil, o voce profetică, atotștiutoare, ce relevă un dezastru iminent. Așa că am lăsat albumul deoparte și am mers mai departe, cam cum faci când treci pe lângă un nebun cu o pancartă cu „Sfârșitul e aproape”.

De la Gojira am rămas cu câteva piese, dar mai mult nu m-a prins. M-a atras Hushed & Grim al celor de la Mastodon. Dar și ultimele două sau trei albume ale lor m-au atras la momentele respective, fără să rămân cu prea multe mai târziu.

În schimb de VOLA, o descoperire pentru mine, sunt destul de entuziasmat, cu al lor Witness. Cu o supradoză de elemente electronice și vocea suavă a vocalului, tind mult spre pop, dar substratul e clar prog: riff-uri djent, ruperi de ritm. Un album notabil în zona asta.

https://www.youtube.com/watch?v=DhcsSfCbl7Y

Urmașii regelui purpuriu

Au trecut câțiva ani de când o trupă să mă fascineze de la prima audiție. A făcut-o prestația de mai jos, din cadrul unor premii muzicale britanice. Mi-a amintit de vremea când premiile MTV erau cool. Black Midi arată ca niște puști de liceu, dar sunt niște muzicieni excepționali, căci liceul ăla e unul de arte. Atitudinea lor îmi amintește de King Crimson: joaca cu elementele muzicale, cu tehnica, cu compoziția pieselor și cu ce pot face instrumentele să producă. De multe ori, cacofonia de sunete nu ar trebui să aibă sens, și totuși are. Coperta albumului Cavalcade, al doilea al trupei, redă perfect, în culori, muzica Black Midi: o împroșcătură de sunete ce te face să-ți redefinești concepția despre muzică, să o asculți și cu mintea, nu doar cu urechea.

https://www.youtube.com/watch?v=Rc3LSW_XTwI

Am dat peste alte două trupe în același stil. Black Country, New Road sunt chiar prieteni cu Black Midi și au avut un turneu împreună. Nu sunt chiar la fel de îndrăzneți, dar la fel de interesanți. Squid au un sunet mai vioi, aparent mai ușor de digerat pentru publicul larg, și mai vesel... până o iau pe arătură (poate de aia albumul lor se cheamă Bright Green Field), ca un vis colorat dar ciudat.

Iron Maiden

Înainte de Senjutsu, au avut lansări de album Blaze Bayley, cât și Adrian Smith, alături de Ritchie Kotzen. War Within Me e exact ce trebuie pentru fanii Maiden și Blaze, dar sună pe alocuri prea ridicol, cu imnuri dedicate lui Alan Turing, Nikola Tesla și Stephen Hawking. Simpatic, păcat că nu a dus ideea și mai departe și să-i facă pe cei trei niște super eroi cu corpuri robotice: Hawking cu aripi de vultur, Tesla trage cu electricitate din brațe, și Turing e conectat la un super computer ce îl face și mai inteligent. Asta chiar era demn de un album power metal. Eh, poate preiau cei de la Orden Ogan ideea. S-ar fi îmbinat perfect cu al lor Final Days.

Smith/Kotzen au scos un album hard rock tare fain, dar au făcut-o într-un moment în care eram fascinat de muzica altor bătrânei.

https://www.youtube.com/watch?v=cBtk4ivI57E

Am fost entuziasmat de următorul album Iron Maiden, mai ales că Bruce parcă trăiește o nouă tinerețe după lupta cu cancerul. Din păcate, Senjutsu sună foarte prost. Nu înțeleg alegerile ce au fost făcute la mixaj și la editarea albumului în general. Efecte de ecou și voci suprapuse ce mă zgârie la timpane, partea orchestrală sună ca de plastic. Parcă ar fi o trupă la primul album care nu are parte de cel mai bun studio și încearcă diverse șiretlicuri să sune mai deosebit. Prea puțină varietate, părțile mai interesante se pierd în mixaj. Mai nimic care să-ți gâdile simțurile, mai degrabă repetări inutile și melodii monotone inducătoare de plictis. Cel mult câteva piese care sper că vor suna bine live.

Scena românească

A fost un an bun pentru scena românească. A fost lansat ultimul album Negură Bunget, dar din păcate nu am ajuns să îl ascult încă. Mi-a plăcut foarte mult Har, materialul celor de la Dordeduh. Îmi amintește de OM, ultimul album lansat în trio-ul clasic al Negură Bunget. Îmi place conceptul, iar muzica este la înălțime. Piesele și atmosfera sunt construite cu migală. Elementele folk sunt prezente, dar nu ca rol central, ci ca suport pentru povestea din spate, o călătorie spirituală.

https://www.youtube.com/watch?v=SZFmx82Dg2I

Tot din Timișoara, Mehtadone Skies au lansat cel de-al cincilea album al lor, Retrofuture Caveman. Continuă stilul precedentului, dar axat mai mult pe stări emoționale. Din păcate, pe mine nu mă fascinează la fel de mult ca materialele anterioare. Mi se pare că după Colosseus și-au pierdut din partea jucăușă, punctul lor forte.

Nu știu cum s-a întâmplat, dar anul 2021 a avut parte de nu una, ci două materiale documentare dedicate muzicii timișorene. Primul din ele este Swamp City, film ce a făcut turul festivalurilor de gen din țară. Cuprinde interviuri cu mai multe personaje implicate în scena muzicală timișoreană underground de după Revoluție. Aceștia împărtășesc diverse povești din acele vremuri, de la bazele mișcărilor underground, la filozofia punk așa cum a fost adoptată local. Fiind prea tânăr ca să înțeleg pe deplin anii '90, informația recepționată e de neprețuit. Pe lângă valoarea istorică, documentarul e și foarte bine editat, construind o poveste coerentă, ba chiar un dialog la distanță între personaje, aduce în lumină atmosfera post-decembristă și, cel puțin pe mine, mă face optimist că acea scânteie de „hai să facem ceva, ceva ce ne place” va izbucni din nou.

Al doilea material e un podcast, realizat de Arhiva de Sunet, care a dedicat 8 episoade pentru a explora nu doar perioada de după Revoluție, ci și pe cea comunistă. La fel ca Swamp City, are o sumedenie de personalități intervievate, nu doar muzicieni, ci oameni din alte zone culturale, și academicieni. Din păcate îi lipsește coeziunea lui Swamp City, de multe ori bucățile de interviu sunt doar un amestec de trivia. De asemenea, realizatorii podcastului nu par să înțeleagă cu adevărat scena locală. Am impresia că au pornit cu niște teorii despre influențele socio-politice și doar au căutat argumentele care să le susțină, ignorând restul. Din fericire, aceste intervenții sunt puține, și nu răpesc din adevăratul farmec al materialului: multitudinea de povești din diverse perspective, fie cu scop documentar, fie doar amintiri amuzante. Putem înțelege și anumiți factori care au contribuit la dezvoltarea scenei culturale din zonă. O surpriză plăcută pentru mine a fost povestea lui Pacha Man, care explică cum a descoperit că stilul reggae seamănă cu stilul vocal din Banat, în timp ce era într-o pușcărie pentru minori în Canada. Și sunt multe astfel de povești.

Altele

Un alt album foarte fain lansat în 2021 este The Future, Tonight, semnat Neonfly. Mi-a atras atenția încă din 2019 când au lansat single-ul This World Is Burning. M-a captivat din prima: o voce puternică, un sound heavy metal old-school dar în același timp modern, riff-uri catchy și un solo superb. Din diverse motive albumul nu a apărut în 2020, ci abia după un an. Sună bine, energic și cu versuri interesante.

Powerwolf au scos și ei un nou album, care sună cam ca toate celelalte. Au mai adăugat câteva piese faine în portofoliul lor tot mai mare. Beast of Gevaudan chiar de excepție.

Adaug pe ultima sută de metri o intrare în categoria melodic death metal. Aduc aminte de Children of Bodom, dar francezii (și franțuzoaicele) de la Aephanemer sună mult mai simfonic, cântă în forță, cu mult aplomb și au versuri cu teme filozofice și mitologice. Am dat peste single-ul Panta Rhei acum câteva luni și am fost captivat din prima, dar nu am fost pe fază când au scos albumul A Dream of Wilderness. Am avut ocazia să îl ascult o dată și pot spune că au mai multe piese la fel de faine, deci sunt o recomandare fermă pentru fanii genului.

Aici se încheie turul. Dacă ați stat până la capăt, vă mulțumesc!


Te-ar mai putea interesa

Calendar evenimente

Evenimente și noutăți de azi

Newsletter

Completează adresa ta de email pentru a putea primi ultimele noutăţi şi oferte prezente pe site.