Pentru o căutare mai bună, îți sugerăm următoarele: folosește numele trupei xyz și nu trupa xyz, sau numele clubului gen club xyz sau mai bine xyz în loc de clubul xyz, sau xyz și nu cd xyz.
Inca o povestire din seria celor anuntate ce prevaleaza festivalul Dark Bombastic Evening 3 (19-20 august, Alba Iulia), de data aceasta spusa chiar de prietenii nostri de la RYMA....
Aceasta este o intamplare din anul 1935, spusa de Mârza Elena, bunica mea, nascuta in 1926 dintr-un tata polonez si o mama rusoaica si adoptata la varsta de 3 ani de catre un cuplu tanar. De la varsta de 5 ani, parintii ei au inceput sa o foloseasca mai degraba ca servitoare la casa lor, decat sa se comporte cu ea ca si cu pruncul lor, astfel incat ea era aproape un sclav in acea casa... un sclav pentru aur si in rest, facea toate treburile casei de una singura.
Elena era un copil mic, mai mic decat ceilalti, dar mai puternic si mai rezistent decat oricare alt copil din sat. Nu avea de ales, trebuia sa fie asa deoarece parintii ei adoptivi erau foarte severi si exigenti cu ea. O puneau sa sparga pietre si sa care cosuri grele umplute cu pietre din mina cu caii de la varsta de 5 ani, in timp ce alti copii faceau asta de la 9-10 ani.
Pe atunci, toate familiile aveau cel putin un "șteamp", o masinarie de spart piatra facuta din lemn, cu 3 sau 12 sageti/ace din lemn, in functie de posibilitatile fiecaruia, ce spargeau pietrele si le transformau aproape in nisipul in care puteai gasi praful de aur. Apa ce facea mecanismul sa funcioneze, bazat pe principiul unei mori de apa, venea din Tăul Cornei, cel ce-l vezi din Piatra Corbului, si apa cadea vartos de luni dimineata pana duminica seara, cand toata lumea se oprea din munca si incepea sa petreaca, ei avand numeroase traditii pe care le respectau. "Șteampul" familiei noastre avea 9 sageti si datoria Elenei era sa mentina șteampul activ tot timpul, adica sa-l umple constant cu pietre din mina, astfel ca sagetile sa nu mearga "in gol".
Deci, in fiecare dimineata, Elena punea cosurile de lemn legate cu un lant de seile cailor si pleca in mina pentru a lua pietrele ce, bineinteles, contineau bucati mici de aur. Tatal ei, ca toti oamenii din Corna, se trezea dimineata, lua dinamita cu el si pleca in mina sa produca pietre pentru șteamp. El intra mereu in galerii si facea sa sara in aer pietrele cand gasea o farama de aur. Galeriile erau colective, deci toata lumea putea intra si lua pietre ce erau transformate in bucati mici de aur, asta dupa ce o persoana din familie arunca in aer si pregatea terenul pentru copiii ce carau pietrele.
Intrarea in galerie era foarte mica, Elena trebuia sa strabata tuneluri intunecate si inguste zeci de metri pana ce ajungea la o "cornadă", un loc mai larg in galerii unde tatal ei provoca explozii si unde ea gasea pietre sfarmate. Galeriile fiind atat de inguste, trebuia sa fie sigura ca nimeni nu incerca sa iasa in timp ce ea incerca sa intre, deoarece caii s-ar fi intalnit in acel tunel stramt, nu ar avea loc sa treaca si bineinteles, unul dintre ei trebuia sa se intoarca pentru ca celalalt sa poata trece. Ea trebuia sa strige "Alo, incearca cineva sa iasa?", mai apoi sa astepte un raspuns si tot asa pana ce ajungea la corandă. Uneori, lumina soarelui la intrarea galeriei era ca un punct mic, atat de departe trebuia sa mearga sa ia pietrele si sa umple cosurile in intuneric, nevazand mult, dar simtind pietrele. Daca pietrele erau prea mari, trebuia sa le sparga cu un ciocan greu ce cantarea probabil jumatate din greutatea ei, dar nu avea de ales, nu putea sa se intoarca la cele 9 sageti fara destule pietre. Bineinteles ca stia ca daca ia prea multe pietre si uita sa fie recunoscatoare minei ce ii oferea pietre o va supara pe Vâlva Băii, a auzit prea multe istorisiri fioroase cu ea si, stiind ca ea traieste in galerii, ii putea simti uneori prezenta in mina. Vâlva Băii e un spirit al muntelui, un gardian al aurului ce te ajuta foarte rar, iti arata unde e aurul si de cele mai multe ori, prabuseste un perete de stanci pe tine sa blocheze intrarea minei pentru ca minerul avar sau cel ce a lucrat in sarbatorile religioase, chiar daca nu e permis (si noi avem o gramada in Romania), moare sau nu e in stare sa ajunga afara niciodata.
Nu o poti atinge, e ca un spirit din ceata, o femeie inalta, aproape gigantica imbracata in alb ce apare din cand in cand si nu e bine deloc s-o intalnesti, sunt numeroase povestiri relatate de oamenii ce au intalnit-o si au ramas muti pentru restul vietii lor. Unii o numesc "satana minelor", dar altii spun ca mai face si lucruri bune, deci ei prefera sa o priveasca ca pe "o prezenta ce e langa tine in intunericul minei, ce protejeaza mina si simti ca nu vrei sa te pui cu ea".
Intr-o zi, Elena a mers cu Milu, un alt copil ce lucra din greu pentru parintii lui pentru a lua pietre din mina si fiecare avea 2 cai, mai apoi au intrat ca de obicei in lunga galerie si trebuiau sa strige pentru a afla daca venea cineva din partea celalata. Milu merse in fata si Elena in spate, iar ea striga catre Milu "E bine? Pot sa vin si eu?" intre timp ce Milu ar fi trebuit sa mearga mai departe pana ce gasea un loc mai larg si sa o astepte. Dar brusc, Milu nu i-a mai raspuns la strigat... ea a stat putin in semiintuneric si mai apoi a plecat dupa el. A ajuns la cornadă, locul mai spatios unde stia ca va gasi pietre si-l vazu pe Milu privind fix ceva, infricosat si nemiscand un deget. Era ea, Vâlva Băii, stand uneva mai sus decat ei in partea stanga a cornadei. Inalta ca si o capita de fan, imbracata in alb intr-o rochie alba ce ajungea aproape pana in pamant, dar in loc de picioare de femeie avea picioare de gasca. Era foarte intuneric si ea fiind foarte inalta, nu i-au putut zari fata, dar datorita rochiei ei albe, au putut s-o vada stand pe loc, doar fiind acolo, pazind mina.
Copiii erau inspaimantati si stiau ca nu trebuiau s-o priveasca mult si sa nu ii vorbeasca deloc, au auzit povestiri cum ca daca te uitai mult la Vâlva Băii, devenai nebun, iar ei nu-si doreau asta. Elena se gandi pentru un moment sa fuga din mina dar isi aminti ca avea multe pietre de carat si va trebui sa se intoarca sa le ia oricum, cu sau fara Vâlva Băii acolo. Foarte curajoasa, tacuta, mai mult telepatic decat efectiv comunicand unul cu altul, dat fiind ca abia se vedeau, copiii mersera drept in partea dreapta a cornadei si au inceput sa isi umple cosurile cu pietre. Ea era tot acolo, o puteau vedea, simti, totodata ei isi simteau frica aproape ca un spirit ce era acolo, dar ei aveau de dus la capat scopul pentru ce au venit acolo. Si-au umplut cosurile cu pietre fara a-si spune un cuvant unul altuia, mai apoi se intoarsera, trecura pe langa Vâlva Băii iar, lasand-o in partea dreapta si strabatand incet tunelul ce ii ducea spre iesire. Dupa ce au ajuns la lumina, au sarit unul in bratele celuilalt cu o mare usurare, imbratisandu-se si multumind-i lui Dumnezeu ca Vâlva Băii nu le-a facut nimic. Dupa aceea, au mers pe jos de la munte pana la rau, pentru a duce pietrele pentru ștreamp. Abia si-au vorbit pe drum, fiecare se gandea la acel spirit, acel sentiment ce l-au avut in prezenta ei si bineinteles, la cat de aproape erau sa fie raniti daca reactionau violent sau ar fi tipat, sau orice altceva ce ar fi perturbat-o. Nu s-au mai intors in acea zi sa mai ia pietre, parintii nu le-au mai dat voie sa se intoarca dupa ce au auzit povestea. Intregul sat comenta intamplarea si cat de norocosi au fost ca nu au patit nimic! Batranii spuneau ca nu li s-a intamplat nimic rau deoarece sufletele lor erau pure si inocente si fara intentii rele, ci doar faceau ce le cerusera parintii.
Din acea zi, Elena nu a mers in mina singura niciodata, desi uneori obisnuia sa faca asta, si de fiecare data cand intra, spunea o rugacine si ii cerea persmisiunea muntelui pentru a-i lua piatra.
