Trupele au venit cu standurile de merchandise, a fost și standul festivalului, dar și Tolis Palantzas, care este deja al casei, fiind deseori cu standul la evenimente. A fost lume, nu câtă m-aș fi așteptat, însă atmosfera creată a fost una prietenoasă, caldă și revigorantă. În ciuda faptului că nu am avut parte de un public numeros, trupele au cântat cu mare dedicare și am trăit un moment special, foarte încărcat emoțional, la headlinerul festivalului. Sunetul a fost bine reglat, luminile la fel, nu știu să fi fost probleme tehnice și am observat că de data aceasta scena a fost dedicată exclusiv trupelor. A mai existat și un warm-up în Encore, pe 12 martie, dar acolo nu am ajuns, din nefericire.
Ziua 1
Sub egida Pax In Natura, festivalul a început la ora 19:00 cu brașovenii de la Hteththemeth, trupă potrivită cu specificul și cu sunetul festivalului. Ei creează un spectacol care cuprinde atât muzica în sine, cât și un show care aduce un plus de atmosferă, prin dans, puțin teatru și mimică. Brașovenii și-au rafinat stilul muzical, dar și prezența scenică, sunt mult mai în largul lor, mai îndrăzneți și piesele sună într-un fel care te face să le dai importanță, chiar și dacă nu ești neapărat fan.
La ora 20:00 a urcat pe scena din Quantic Davide Laugelli, despre care nu aveam nici cea mai mică idee cine este și ce cântă. Am aflat destul de curând că este vorba despre un rock/metal instrumental, care se duce în zona de post metal, djent, progresiv în orice caz. A fost un concert de bas și baterie surprinzător de dinamic și de divers, astfel încât să nu te plictisești și să mai și dai din cap din când în când. Știam că se poate face magie cu basul, însă omul acesta a și confirmat. A fost bine primit de public, cu multă curiozitate.
Trupa de la ora 21:00, Shell Beach, era așteptată de ceva oameni. Vecinii noștri din Ungaria cântă un post metal cu influențe metalcore de toată frumusețea. Păcat că nu au fost mai mulți oameni și dintre cei care se pricep la organizarea de mosh pits, fiindcă ar fi avut treabă la concertul lor. Așa, doar ne-am bucurat de muzică și mulți au mers după să-și ia cd-uri și tricouri. Au cântat multe piese vechi, dar și câteva noi, care au sunat mai progresiv și mai complex decât cele vechi. Probabil că următorul lor album va fi mai în direcția aceasta. Mi-a plăcut trupa, așa că o voi urmări în continuare.
Și astfel ajunge la Planet of Zeus, probabil formația festivalului, după Weather Systems (după unii, deasupra, dar nu e cazul aici). Este o trupă extrem de dinamică și de de implicată, care are toate calitățile pentru a face un show de calitate, tehnică, versuri, pasaje care te transpun într-o lume de posibilități și de vise. Îmi este greu să înțeleg de ce grecii nu sunt mai mari, mai cunoscuți, cel puțin la nivelul Villagers of Ioannina City. Vocea, piesele, atitudinea explozivă și detașată pe scenă, riff-urile grele, versurile care îți rămân în minte, lucrătura tobelor, totul este acolo și mai ales este în favoarea trupei. Cert este că oamenii știu să cânte și să facă show. La final a fost și un moment de solo al chitaristului. 'The louder you gonna clap, the faster he is gonna play', ne-a asigurat vocalistul, pe un ton glumeț. Dacă mai vin pe la noi, sigur voi mai merge să-i văd. Nu a fost prima oară nici acum, așa că șanse mai sunt.
Seara s-a încheiat cu suedezii de la Ordo Rosarius Equilibrio, un proiect neofolk, military pop care a strâns o mulțime de oameni, cred că foarte mulți au venit special pentru a-i vedea. În Quantic au venit doar Tomas Pettersson și Rose-Marie Larsen, fără basist și chitarist, nu știu de ce. Așadar, au cântat doar ei doi, acompaniați de sunete industriale și electronice. Pe fundal au rulat imagini vag sexuale, dar și cu o tentă de macabru. Clar, trupa nu este pentru toate gusturile, fiind una experimentală, care îmbină recitatul cu cântatul. Tomas Pettersson a cântat la voce și la tobe și a avut și un cuțit cu care din când în când a lovit într-o toba sau a zgâriat-o. Fără să îmi placă musai muzica, am apreciat insolitul prestației și recunosc că atmosfera a fost deosebită, cu oamenii care dansau ca niște zombies în lumina difuză a clubului.
Ziua 2
Am ajuns în Quantic undeva pe la 19.20 cu emoție că voi vedea cel puțin cîteva trupe faine și una pe care de abia o așteptam. Povestea fraților Cavanagh și a tot ceea ce au creat ei muzical m-a urmărit încă din adolescență și chiar dacă nu mi-a plăcut neapărat direcția din ultimii ani a trupei Anathema, m-a întristat anunțul că au luat o pauză pe timp nelimitat. De aceea, vestea că Daniel Cavanagh s-a întors cu o trupă nouă m-a bucurat. Nu m-a prins neapărat proiectul electronic, The Radicant, al lui Vincent Cavanagh. Parcă în seara de sâmbătă au fost și mai puțini oameni și e păcat, fiindcă trupele au fost bune și foarte bune, iar ocazia de a asculta live (și) piese vechi Anathema, cântate de Daniel Cavanagh nu se ivește zi de zi.
La 19:00 a urcat pe scenă A Broken Design. Nu am ajuns chiar de la început, însă am prins câteva piese și am reușit să îmi formez o opinie despre muzica lor și despre prezența scenică. Trupa malteză a fost în vrie de la începutul concertului până la final, din câte am aflat, păcat că au fost puțini oameni care să o vadă. Au cântat cu energie și vigoare și au avut o comunicare excelentă cu cei prezenți.
Annapurna a urmat. Mă întrebam cine se află în spatele numelui unui munte din Nepal și am aflat curând. Este o trupă din Timișoara pe care nu o știam și care cântă un stoner cu multe pasaje progresive în care domină clapele. M-a dus cu gândul la anii '70 americani, dar cu o componentă locală și cu un sunet modern. Este muzică de ascultat în voie, în pace, cu o bere sau o tărie lângă tine, cu prietenii, la o partidă de remi sau la un boardgame. Sunetul a fost impecabil, ei pare că s-au simțit bine pe scenă, au avut tehnică și au cântat cu pasiune.
Seara a continuat cu două trupe despre care auzisem măcar, ba chiar mai și ascultasem. Euthymia a urcat pe scenă în jur de ora 21.00 și încă de la primele acorduri am văzut cum în jurul meu oamenii au început să dea din cap și să se exprime alături de trupă. E așa un sentiment de libertate atunci când poți să asculți ceea ce alte minți au creat și să nu te simți urmărit sau judecat de alții. Mă gândeam la asta în timp ce ei cântau și mă uitam în jurul meu. Trupa grecească are multe influențe Tool, dar le integrează într-o muzică proprie, cu multe exerciții de virtuozitate. Pe ultima piesă ne-au chemat mai aproape de scenă, așa putem fi o mare familie.
Cei de la Calyces au mai fost pe la noi și au mai adus un pic de metal grecesc la pachet cu o atitudine prietenoasă și plină de considerație față de fani. În ultimii ani trupele grecești de rock și metal au luat cu asalt lumea muzicală, zici că brusc s-au născut o grămadă de muzicieni buni. Sau poate ceva din ADN-ul vechilor greci s-a redeșteptat în poporul elen. Pe scenă trupa este dinamică și m-a luat prin surprindere în mod plăcut violența cu care au cântat, rapid, într-un stil care aduce cu Mastodon, mai ales cel de pe primele albume. Vocalistul a fost foarte implicat și cu o voce puternică. După concert, a semnat printurile pe care oamenii le-au cumpărat și trupa a stat la poze și la autografe. De fapt, dacă stau să mă gândesc, toate au stat cu fanii de-a lungul celor două zile de festival.
O oboseală plăcută s-a lăsat peste mine până să urce cei de la Weather Systems pe scenă, dar s-a disipat rapid atunci când au început să cânte. La Anathema pe nou ar fi trebuit să fie mai mulți oameni, e nedrept ca un astfel de concert să fie în fața a nici jumătate de club, însă poate că mulți oameni nici nu și-au dat seama ce pierd. Trupa britanică a început cu un cover, All Eyes on Me, piesa lui Bo Burnham, care s-a potrivit excelent cu atmosfera și cu sunetul trupei. Discursul despre anxietate pe scenă, de la mijlocul piesei, care a durat timp de cinci ani, este probabil unul dintre motivele pentru care trupa a ales piesa aceasta pentru intro. Bineînțeles, trupa și-a luat numele de la unul dintre albumele din perioada modernă a trupei Anathema și primul album, Ocean Without A Shore apărut în septembrie 2024 și de puțină vreme trupa a început să cânte în fața publicului.
Piesele alese să fie cântate live sunt o parte de pe acest album, iar celelalte sunt coveruri Anathema. După cum s-a exprimat Cavanagh pe la jumătatea concertului, 'lots of Anathema songs are coming later, I f@cking wrote them, I'll f@cking sing them.' Am avut parte de muzicieni excelenți, cu toții aleși de Daniel Cavanagh pe sprânceană, dar Soraia Silva a ieșit în față, la un moment dat a și coborât de pe scenă și a cântat în mijlocul publicului. Între piese, Cavanagh a povestit multe lucruri despre muzică, despre melodii, cum de exemplu Untochables 1 și 2 sunt despre o femeie care nu l-a iubit sau cum unele piese de pe albumul Weather Systems sunt mai bune decât ultimele două albume Anathema. Gusturi și gusturi, dar un gest frumoa a fost când i-a dedicat o piesă fratelui său, Vincent. La bis, a cântat basistul la voce și am ascultat unup dintre cele mai bune coveruri Metallica, Sad but True. A fost o încheiere glorioasă a unui concert emoționant, greu de dus uneori, și a unui festival care nu se dezminte nici de data aceasta.