Tons of Rock 2025 – mai mult decât un festival
Festivalul se desfășoară la Ekebergsletta, o zonă largă, verde, organizată eficient. Faptul că poți ajunge acolo cu autobuze dedicate de la Oslo S, în doar câteva minute, adaugă un confort extraordinar întregii experiențe.Organizare, confort, sustenabilitate
Festivalul a fost, și anul acesta, exemplar organizat, totul a funcționat impecabil.Securitatea a fost prezentă, dar discretă, accesul s-a făcut fluid, cozile au fost minime, iar întreaga zonă a fost gândită pentru confort și eficiență. Inclusivitatea a fost reală, nu doar mimată – spații prietenoase, public divers, toți bineveniți. M-am simțit în siguranță în fiecare moment, chiar dacă au fost circa 150.000 de participanți.
Apa potabilă a fost disponibilă gratuit, la fel ca în anii trecuți – un detaliu esențial și sustenabil, care spune multe despre grija organizatorilor. Curățenia a fost exemplară, nu s-a simțit poluare sau haos, iar vremea a fost excelentă: cald, însorit, fără ploaie. Cei de la Apotheke au avut un cort unde ofereau cremă cu protecție solară în mod gratuit. Ba chiar am găsit și un stand cu niște tatuaje temporare extrem de haioase, care își schimbau culoarea atunci când era nevoie să reaplici crema cu factor de protecție.
Selecția de food trucks și standuri de mâncare a fost potrivită, mâncarea gustoasă și variată – opțiuni pentru toate gusturile, servire rapidă, standuri curate.
Transportul spre și dinspre locația festivalului (Ekebergsletta) a fost perfect organizat. Nu am avut întârzieri, nu am stat la cozi, nu a fost aglomerație excesivă. Autobuzele marcate Tons of Rock circulau în permanență de la Oslo S spre zona festivalului, fără alte opriri.
Sonorizarea a fost impecabilă, clară, echilibrată și adaptată perfect pentru fiecare scenă. Efectele speciale – pirotehnice și de lumini – au completat show-urile într-un mod impresionant. Totul a funcționat ca un mecanism bine uns.
Nu am întâlnit niciun moment de dezorganizare sau frustrare – doar flux, spațiu, libertate. Oamenii erau relaxați, zâmbeau, dansau, cântau împreună. Era imposibil să nu te simți bine.
Ziua 1 – Miercuri, 25 iunie
Conform tradiției, festivalul a fost deschis de trupa Black Debbath, după câteva discursuri scurte din partea organizatorilor și din partea lui Jens Stoltenberg (ministrul de finanțe al Norvegiei). Un întreg cor a fost pe scenă alături de Black Debbath, ce a adus un pic de seriozitate în actul lor artistic. Și în acest an, au avut decorațiuni și costume unice, solistul cântând practic pe o motocicletă cu coarne, din care ieșea fum uneori. E o muzică ce te binedispune, chiar dacă nu înțelegi limba norvegiană.
În timp ce ascultam setul celor de la Alestorm, cu al lor pirate-metal, am vizitat toate standurile celor prezenți la festival. I-am vizitat și pe cei de la Metalheads Against Bullying, de unde mi-am luat și o brățară simpatică, pentru a-i susține în misiunea lor.
Electric Callboy au venit cu distracția și cu voia bună la festival. Grupul german combină metalul cu muzica de club, mix-ul fiind unul destul de interesant. Show-ul vizual include culori puternice, vii, aproape cyberpunk, iar efectele vizuale și pirotehnice au fost completate și de tunuri de confetti. Muzica lor e într-un fel uplifting și te îndeamnă la dans și la mișcare.
Candlemass au urmat la Moonlight Stage, cu al lor doom bine-cunoscut. Muzicienii au avut un set impecabil. Chiar dacă unii oameni comentau că e muzică mai veche, trebuie să recunoaștem influența lor în acest stil, mai ales că încă au ceva de spus pe scenă, anul acesta sărbătorind 40 de ani de doom. Trupa are mulți fani dedicați, iar concertul lor a fost bine primit de cei din public.
Deja începuse să fie dificilă mutarea de la o scenă la alta. În acest an nu am avut permisiunea să tranzităm zona de VIP. Sperăm că de la anul să se schimbe acest aspect, pentru a optimiza traseul dintre scene. De multe ori fotograful alerga de la o scenă la alta sau ieșea mai devreme din pit pentru a avea timp să prindă începutul de la altă scenă, deplasându-se cu greu prin mulțime. Înțeleg nevoia de privacy a celor din zona de VIP, însă cred că facilitarea tranzitului prin acea zonă ar ajuta mult oamenii care lucrează în presă și fotografii, care sunt prezenți de la începutul programului, până la ultima trupă, și care fac minim 12.000 de pași în fiecare zi.
Am ajuns cu greu la începutul show-ului Lorna Shore – energia lor a fost exact ce aveam nevoie pentru a prinde un pic de vitalitate în această zi caldă. Au fost brutali și intens conectați cu publicul, un restart perfect. Vocalul este carismatic, iar live au sunat mai melodic decât anticipam, așa că un punct în plus pentru ei.
La Scream Stage au urmat Dream Theater – impecabili, tehnici, emoționați. Show-ul lor e o lecție de precizie muzicală și a fost o bucurie să îi văd iarăși în formula originală, cu Mike Portnoy la tobe. Chimia e acolo, orice ai spune, sună pur și simplu mai legat în această formulă. Trupa promovează un album nou, însă au cântat și melodii de pe albumele precedente, piese consacrate precum As I Am sau Pull Me Under. Surprinzător, au cântat și Peruvian Skies – o adaptare după Wish You Were Here și o tranziție către Wherever I May Roam, care a sunat extraordinar de bine.
Germanii de la Powerwolf au făcut un show total – teatral, epic, exact cum ne așteptam. Cu o scenă decorată ca un castel, cu bestii în formă de lup, talentații muzicieni ne-au transpus într-o poveste din alte vremuri, presărată cu artificii și efecte pirotehnice.
Nu am ratat Old Man's Child, trupa de black metal din Oslo, a fostului chitarist din Dimmu Borgir – Galder – singurul membru permanent. Muzicienii sunt foarte expresivi pe scenă, fiind o adevărată apariție, pe măsura muzicii lor – melodic black metal. Hoest a fost, de asemenea, o adevărată apariție pe scenă. Îl știam deja de la concertele cu Taake și mă așteptam să sune bine. În ciuda stilului abordat, sunetul a fost unul precis, neiertător, putând distinge toate instrumentele – lucru mai rar întâlnit. Kudos echipei tehnice pentru această performanță.
Finalul serii a fost momentul magic: Muse. Prima mea experiență live cu trupa, și ce experiență! Fiecare secundă a fost o demonstrație de sunet, lumină, emoție și măiestrie artistică. Am fost complet absorbită.
Trupa a venit cu un decor impresionant, cu diverse ecrane care coborau și urcau pentru a forma pattern-uri deasupra muzicienilor, dar și pentru a proiecta diverse imagini și animații.