Aseară, la Arenele Romane din București, un loc bun pentru concerte, a avut loc prima ediție, și sper că nu ultima, a festivalului Metalhead Meeting, un eveniment așteptat de multă lume, mai ales datorită trupei care a ținut capul de afiș, Hypocrisy, care a ajuns pentru prima dată în România. Nici celelalte trupe nu sunt deloc de ignorat, mai ales că vorbim de câteva trupe foarte bune: suedezii iubiți de români, Lake of Tears, o trupă de hardcore/death metal din Danemarca, Hatesphere și câteva trupe românești de calibru: L.O.S.T., Taine și Bucovina. Peste șapte ore de metal de calitate au însemnat pentru oamenii veniți în număr destul de mare o scăpare binevenită din realul imediat, alimentat de scandaluri mediatice, proteste și alți demoni.
L.O.S.T. a avut onoarea de a da startul concertelor. Este o trupă pe care noi am mai văzut-o la diverse evenimente, ne-a plăcut și atunci, ca și acum, oamenii își fac treaba bine, au fanii lor și știu să comunice cu publicul. Vlad Bușcă, basistul trupei și o persoană cunoscută în comunitatea metal și ca fotograf, dar nu numai, i-a destins pe cei prezenți cu câteva glume, între piese, și recitalul lor a ieșit cât se poate de bine. Au cântat piese precum Independent, O viață sau Rise, piesă ce le-a fost dedicată marilor căzuți, Chuck Schuldiner și Jeff Hanneman. Un gest frumos.
Au urmat cei de la Taine, una dintre trupele noastre cele mai vechi și cele mai bune din aria tehnical death metal, de la care așteptăm de prea multă vreme un nou album. Sperăm că va veni în final. Trupa și-a mai schimbat componența în ultimii ani, dar din câte am văzut și ascultat, piesele sună chiar mai bine. Deatherii au fost întâmpinați cu căldură de publicul din ce în ce mai numeros. Au dedicat și ei o piesă lui Chuck Schuldiner, ne-au cântat și despre Apocalipsă, a fost un recital numai bun pentru a ieși din amorețeală, și asta pe o muzică bună.
După death metal, folk metal, cu Bucovina. De 13 ani trupa cântă cu mândrie despre munți, codrii, tărâmuri de poveste și noi îi ascultăm cu plăcere. Chiar este o trupă din cele ce merită să ajungă și mai sus, piesele lor sunt catchy și au versuri mult mai bune decât ce se scrie în general. Ne-au încântat cu piese precum Peste vârfuri, Straja sau Duh.
Prima trupă străină a serii a fost Hatesphere din Danemarca, o trupă care a trecut prin foarte multe schimbări atât de componență, cât și ca stil, în anii de când s-a format, 1998. Acum abordează un death metal, ca la origini, dar cu influențe moderne de hardcore și chiar de deathcore pe alocuri. O trupă-argint viu, Hatesphere a făcut un show puternic, a îndemnat la moshpit și l-a obținut, și a dat dureri de gât de la headbang multora dintre noi. Solistul a comunicat bine cu publicul, a fost glumeț și părea că se simte foarte bine pe scenă. Trupa a anunțat că lansează un nou album în două săptămâni, așadar fiți pregatiți să faceți rost de el, zicem că merită, mai ales că piesa cea nouă pe care au cântat-o, Murderlust, care dă și titlul albumului, a sunat foarte, foarte bine, fresh și dur. Au mai cântat piese precum Resurrect with a Vengeance, The Beginning and the End, Deathtrip sau Hate.
Prima trupă mare a serii a fost Lake of Tears. Suedezii au fost de multe ori în România, țară care le apreciază foarte mult muzica, mulți dintre noi am crescut ascultând albume precum Forever Autumn (1999) sau Headstones (1995). Ei cântă la origini un doom/gothic metal melancolic și nostalgic, dar în ultimii ani și-au mai schimbat stilul, fiind puțin mai duri, în spiritul vremurilor și al noului metal, lucru dovedit mai ales de albumele Moons and Mushrooms (2007) sau Illwill (2011). Chiar și solistul, Daniel Brennare, și-a schimbat atitudinea, s-a tuns și vocea lui este mai puternică, mai raw, câteodată mai încercă și câte un growl, care amintește puțin de primul album, Greater Art (1994), doar că mult mai bun și mai lucrat. O parte dintre cei veniți aseară au venit pentru ei, lucru dovedit de faptul că mulți au plecat după recitalul lor și au pierdut astfel unul dintre cele mai bune concerte ale anului. Suedezii au creat o atmosferă specială, magică la Arenele Romane, sub luna care răsărise și făcea concurență luminilor puternice de pe scenă. Daniel Brennare - Voce, chitară, Mikael Larsson - Bass, Johan Oudhuis - Tobe, Fredrik Jordanius - Lead guitar au cântat piese precum: Taste of Hell, Illwill, Raven Land, The Greymen, Boogie Bubble, Sweetwater, Demon You / Lily Anne, So Fell Autumn Rain House of the Setting Sun, au venit la bis o dată și au încheiat apoteotic cu piesa lor cea mai îndrăgită, Forever Autumn.
A urmat un concert pe care nu o să-l uităm prea curând, al unei trupe, Hypocrisy, care își merită numele și poziția pe care o are în istoria metalului. Peter Tägtgren & co. au demonstrat că metalul înseamnă mai mult decât muzică, înseamnă precizia execuției, rapiditate, sentiment, multă pasiune, muncă, joacă, plăcerea de a fi pe scenă. A fost un recital care a trecut foarte repede, nici nu știm când s-a terminat, nu pentru că ar fi cântat puțin, ci pentru că am intrat încă de la primele acorduri într-o atmosferă din care n-am fi vrut să mai ieșim. Nu ne-am plictisit o clipă, n-am simțit oboseală, doar un mix de sentimente de la bucurie la tristețe, multă adrenalină, energie, minunea de a fi alături de alți oameni într-un loc privilegiat, într-un moment când pică barierele lumii cunoscute și intrăm într-un loc unde muzica ține de frig, de foame, de orice. Așa ar trebui să arate un concert de melodic death metal.
Au cântat piese de pe ultimul album, End of Disclosure (2013), pe care îl recomandăm cu cea mai mare căldură, dar și piese vechi, cunoscute, iubite și dorite de cei prezenți. Tägtgren a comunicat foarte puțin cu publicul, prin adresare directă, însă a comunicat mai mult decât ne-am fi imaginat prin muzică, prin growlul lui unic, unul dintre cele mai bune din câte am auzit, prin chitara lui, prin atitudinea de bad boy talentat și pus pe fapte muzicale de excepție. Era bine trecut de ora 00.00 când s-a terminat concertul, după ce Hypocrisy a revenit la un bis și a mai cântat patru piese, și de abia când am ieșit de la Arene am simțit o ușoară oboseală și sentimentul unui sfârșit. Ne gândeam cum ar fi ca Tägtgren să revină, poate cu Pain, poate cu Pain și Hypocrisy. Doar să revină.
Setlist Hypocrisy:
End of Disclosure
Tales of Thy Spineless
Fractured Millenium
Left to Rot
The Eye
Valley of the Damned
Fire in the Sky
Necronomicon
Buried
Elastic Inverted Visions
44 Double Zero
Warpath
Encore:
Roswell 47
Adjusting the Sun
Eraser
The Final Chapter