Și de data aceasta, toți cei care au avut bani de cheltuit și dorință de a își completa colecțiile de C.D.-uri, viniluri, patch-uri, tricouri, pene de chitară etc. au avut destule posibilități de a o face. Aproape toate trupele au adus marfă, dar au mai fost și standuri proprii: Dorel Tudor, Beauty of Pain și Apostolos Palantzas, aka Tolis, grecul care ne ia banii de câțiva ani buni pe la diverse festivaluri și la care găsești o mulțime de lucruri de calitate. Eu am considerat și de data aceasta că merit, așa că am plecat cu traista plină și nu am niciun regret. Mici probleme tehnice au fost, dar s-au reglat, programul a fost decalat în fiecare zi, dar nu cu mult, berea s-a scumpit, mulțumim celor de la putere pentru asta, dar am fost cu toții o mare familie de metaliști, rockeri și în general, pasionați de muzică și asta este de fapt ceea ce contează.
Într-o joi friguroasă, am ajuns la ziua cu numărul 0 a festivalului pe care îl așteptam încă de când s-a terminat acum doi ani celălalt, întrucât anul trecut nu am reușit să ajung, fiind plecat. Știam doar două trupe din patru, dar am plecat fiind fan al unei noi trupe. Lume mult prea puțină, din păcate, mai ales că headlinerul nu este tocmai un nume de ocolit. Dar e cumva de înțeles, lumea și-a luat bilet sau abonament pentru zilele principale. Totuși, cei care au ajuns în prima zi nu cred că au regretat, din contră.
Ziua a început cu Vathos, trupă din București, care cântă un post black metal cu elemente simfonice, care se regăsește în preferințele ascultătorilor de gen de mulți ani. Din păcate, nu am ajuns decât la ultima piesă și mi-a fost destul de ciudă, fiindcă mi-a plăcut mereu trupa și nu am mai văzut-o live demult. Dar chiar și așa, piesa ultimă mi-a plăcut, bucureștenii sunt buni.
Trupa care m-a impresionat teribil este chiar a doua trupă a zilei,HØLLS, cu un superb post-hardcore, care mi-a intrat direct în suflet. Nu știam nimic despre ei, nu ascultasem nimic, știam doar că e o trupă nouă și că are o tipă la voce. Cert este că de la prima piesă formația m-a captivat și așa am rămas tot concertul. Mi-a adus cumva aminte de Allochiria, dar în altă direcție, mult mai agresivă și mai orientată spre partea melancolică. Trupa a lansat albumul de debut, Ill, la începutul acestui an și s-a găsit de cumpărat în format C.D. și vinil. Pe lângă muzică, oamenii sunt și prietenoși, entuziaști, au stat cu fanii la bere după concert, au semnat, au făcut poze. Căutați trupa!
A urmat Meggera cu un metal care mi-a adus aminte de early Slipknot, lucru întărit și de faptul că purtau niște măști, dar nu masca a fost cea care m-a dus inițial cu gândul la ei, ci vocea și ceva din instrumental. De asemenea, mi-a adus aminte și de Machine Head și o grămadă de alte trupe de genul. Sincer, cam multe influențe, seamănă cu totul și cu nimic, am încercat să-mi placă, am vrut sincer să îmi placă, dar nu am reușit. Nimic de zis, oamenii încearcă, nu sunt muzicieni răi, au idei, dar mai e mult până departe.
Văd pentru prima dată Roadkillsoda cu Ștefan Zaharescu la voce. I-am mai văzut de-a lungul timpului în diversele lor formule și eram curios cum sună vocea lui și aici. Vorba lui Buvnitz, am ajuns "ca nuca-n perete, noi suntem Roadkillsdoda și cântăm rock and roll". Dacă e să fiu sincer, vocea lui sună bine și în trupa aceasta, dar prefer contribuția lui în Sur Austru, mi se pare că e mai autentic, mai bun acolo, poate și pentru că a cântat și cu Negură Bunget. Muzica trupei este una care-mi place mult și a sunat cum trebuie și de data aceasta, chiar dacă a fost o mică problemă tehnică, "s-a f.t.t mixerul". Au trecut câteva minute bune până ce trupa și-a reluat activitatea pe scenă.
Funeral a început cu vreo 20 de minute mai devreme decât era pe afiș, lucru care nu m-a deranjat. A fost un concert special din punctul de vedere al componenței. A fost prima și ultima oară, probabil, cu vocalistul acesta, Davide Straccione de la Shores of Null, trupă care a și fost la noi în 2023. De asemenea, Sareeta, violonista, a avut ultimul concert cu Funeral, din motive personale. Vocalistul trupei nu a putut ajunge fiindcă a avut și el o problemă personală, dar chiar dacă mi-aș fi dorit mult să văd trupa în această formulă, Straccione a cântat bine. Știam deja că are o voce frumoasă și se potrivește pe atmosfera depresivă și melancolică a trupei, care este extrem de potrivită cu toamna de afară. Trupa a pus mult accent pe vioară, care s-a auzit excelent. Din păcate nu au cântat nimic de pe albumul Tragedies din 1995, probabil cel mai cunoscut al trupei care a creat funeral doom.
Ziua 1
Ziua cu numărul unu a început, din păcate, mult prea devreme pentru mine, care încă eram la lucru, astfel că am ratat trupele Ritual Roadmap, Machiavellian God și Ponte Del Diavolo. Dintre acestea, doar pe italieni nu i-am văzut niciodată și chiar îmi doream, știu ce cântă, dar nu s-a putut. Am aflat că Sakis Tolis, Ella Zlotos (care cântă live la flaut cu SAOR) și Machiavellian God au cântat o piesă împreună, care se va regăsi pe următorul album, iar despre Ritual Roadmap am auzit că a cântat cu multă energie, așa cum știu că o face. Cred că în ziua aceasta au fost cei mai mulți oameni prezenți, clubul fiind aproape plin.
Am ajuns abia la Hideous Divinity, care au hotărât să facă din scenă propriul lor ring de luptă. Trupa are o forță bestială, vocalistul este dement pe scenă, nu știu de unde are atâta energie, fiindcă după show a fost la standul de merch și era absolut liniștit, de parcă era altă persoană. Nu sunt cel mai mare fan al lor, dar e de apreciat felul în care se prezintă live, impecabil de la un capăt la altul.
SAOR, unul dintre motivele pentru care am venit la festival, mi-a umplut sufletul de bucurie, de melancolie, de toamnă. Este una dintre trupele pe care le ascult cu desfătare și care întotdeauna îmi dă o stare mai bună. Proiectul lui Andy Marshall, care se ocupă de toate instrumentele și de voce în studio, dar live cântă cu diverși muzicieni, este unul care încorporează ceea ce mie mi se pare a fi vocea naturii, legende, mituri, dar într-o formă de o violență controlată și care lasă loc și unui strop de speranță. Nu este totul întunecat, friguros și ploios, uneori mai răzbate și soarele. Și de data aceasta mi-a plăcut, fiind pentru mine în top 5 prestații live de la acest festival.
L-am văzut pe Sakis Tolis în ultimii ani mai des decât pe jumătate dintre neamurile mele, fie cu Rotting Christ, fie cu proiectul acesta solo. Nu mă plâng, ca să fim înțeleși, doar subliniam un fapt. Trupa a început cu piese noi, dar a continuat și cu cele deja cunoscute, pe care le știm de pe materialele discografice lansate. Am înțeles de la cei care au fost de la începutul zilei și l-au mai văzut cu Machiavellian God că atunci a fost ceva mai rezervat pe scenă, dar acum s-a dezlănțuit complet, așa cum speram că o va face. A cântat și câteva piese Rotting Christ, care nu puteau lipsi.
Batushka, the real one, pentru prima dată la noi. Toată lumea știe povestea, nu o mai reiau, am mai scris-o și eu într-o cronică mai veche, dar cert este că în continuare sunt mulți care consideră că, în ciuda faptului că aceasta este cea originală, totuși fosta Batushka, actualmente Patriarkh, cântă live mai bine. E greu de spus care este trupa mai bună, în ultimii ani și Patriarkh a devenit o entitate distinctă, a lansat și un album sub această titulatură și eu am văzut și the fake Batushka și Patriarhk și pot spune că toate au avut ceva special. În ceea ce privește muzica, este evident că trupa cu cea mai bună abordare este chiar aceasta.
Oamenii știu să-și cânte piesele vechi și se pare că au cântat și unele noi, care probabil se vor regăsi pe un album viitor. Scena a fost ornată cu un sicriu, cu icoane, lumânări și alte obiecte care aduc aminte de cultul religios ortodox. De asemenea, au avut unele dintre cele mai bine lucrate, ca detalii, tricouri pe care le-am văzut până acum, mai bune chiar și decât ale celeilalte trupe, se vede că au investit destul de mult în imagine. Krzysztof Drabikowski și alți membri ai trupei au stat pe lângă standul de merch și înainte și după show, au dat autografe, au făcut poze. La final, după ce au terminat de cântat, au dat cu agheasmă.
Seara s-a terminat cu Houle,
care este a doua mare descoperire mea de la acest festival. Au avut un super show, abordând un black metal maritim, subgen care a prins destul de mult în ultima vreme prin Europa. Inițial eram atât de obosit încât am zis că nu mai rămân la ei, poate doar o piesă, dar a fost senzațional concertul lor, cu ultimele fărâme de energie m-am bucurat de un act artistic special, care a combinat povesti maritime, cu mateloți bețivi, măcinați de gânduri și cu scene parcă luate direct din Jules Verne și Robert Louis Stevenson, totul într-o ambianță modernă, puțin ironică. Totul a fost o poveste de la prima secundă până la ultima, coerentă și bine realizată. Mega energică a fost vocalista, care a coborât și în mijlocul publicului, la un moment dat. Ce păcat că a fost atât de târziu și multă lume a plecat! Sigur o să mai revină, reacția publicului a fost semnificativă și cei mai mulți au și cumpărat ceva din cel mai frumos amenajat stand pe care l-am văzut de multă vreme încoace.
Ziua 2
Ziua acesta a picat sâmbăta, așadar am ajuns de la prima trupă. Au fost ceva mai puțini oameni, dar nu cu mult, dar oferta muzicală a fost tot bună și foarte bună. Am ajuns fix când urcau pe scenă cei de la Winterhorde,
trupă din Israel, care abordează un metal inspirat cumva tot de mare, de povești din adâncuri pe albumul Underwatermoon din 2010. Celelalte albume au alte teme, precum călătoria în spațiu sau mitologia. Cert este că în ultimele săptămâni am mai ascultat câte ceva de la ei, dar de abia după concert am intrat mai adânc în lumea lor. Prima trupă a zilei a cântat de data aceasta cu Davidavi (Vidi) Dolev, vocalistul de la Subterranean Masquerade, a cărui voce se potrivește de mare minune pe muzica melodică a israelienilor. Un show excelent!
Keres
a urmat, cu un metal foarte rapid și dur. Italienii cântă un blackened death metal cu multe blast beats si o voce cavernoasă, venită direct din adâncuri. Nu ascultasem niciodată înainte, așadar totul a fost o mare surpriză, m-au luat nepregătit. M-au dus cu gândul la o hoardă, fiindcă băieții au venit mânjiți pe față și pe corp, care în loc să pârjolească totul în urma lor, creează sunete care rămân. Barbari care cântă, care fac un act artistic nemaipomenit.
Tortharry
au adus death metal din Cehia. Este o trupă foarte respectată la ei și nu numai, dar nu mi s-a părut că a sunat foarte bine în Quantic. Ori nu m-au prins pe mine, ori a fost sunetul reglat prea tare, ceva s-a întâmplat. Am vrut să îmi placă, dar nu s-a lipit de mine. Totuși, mulă lume din jurul meu părea că apreciază, așadar poate pur și simplu nu a fost un love story între mine și ei. Cu siguranță sunt niște profesioniști și au venit cu propriul lor stand de marfa, sub forma unui cort.
Pantheïst
este desigur unul dintre numele de referință ale scenei doom, cel cu funeral în față. Vocalistul, care cântă și la clape, a venit îmbrăcat ca un preot catolic, iar vocalista, Linda Dumitru, româncă de altfel, într-o rochie albă de satin și cu o voce enigmatică. La tobe se află Fănel Lefterache, tot român, așadar trupa belgiană a fost cucerită de români. Întreaga atmosferă a fost una stranie, ca într-un film mistery din anii '90. Trupa și-a mai schimbat stilul de-a lungul anilor, devenind acum mai aproape de gothic pe alocuri decât de acel doom cu care au făcut istorie la început. Piesele lor lungi și foarte complexe, cu pasaje calme, urmate brusc de unele mai heavy, atent construite, te poartă pe diverse meleaguri ale propriei minți, dacă te lași în voia lor. Am rămas complet fermecat de piesa Be here, care a fost de data aceasta cântată de Linda, într-o interpretare nouă, care mi-a mers direct în suflet.
Aștept un concert Saturnus
în care danezii să cânte două ore, dar până atunci mă mulțumesc și cu un setlist mai scurt. Trupa a venit fără merch de data aceasta, nu știu din ce motive. Și acum au cântat Embraced by Darkness, melodie dedicată celor de la Colectiv, o rană niciodată închisă pentru mulți. Au avut și steagul primit cu mulți ani în urmă pe scenă de la un fan. În opinia mea este cea mai dătătoare de emoție trupă a întregului festival, ale cărei piese te duc într-o zonă a ființei tale pe care poate nici nu o vrei examinată, dar pe care o accesezi prin muzica și prin versurile lor. Atmosfera a fost senzațională, cu multă dedicare din partea lor, dar și a publicului.
Arcturus
este probabil cea mai complexă trupă de azi, cu gradul de dificultate al pieselor îndeajuns de ridicat încât să le creeze chiar și lor probleme în a le cânta, dar s-au descurcat cel puțin bine. Mi-a plăcut că fiecare dintre ei a fost îmbrăcat într-un fel ciudat, ca la nebuni, fiindcă și muzica lor este uneori ca o halucinație. Ics Vortex chiar a venit cu cămașa de forță. Pe la jumătatea concertului ne-a mărturisit că: "we got our shit together and we have a new album, who would have thought?" Totuși nu au cântat nimic de pe acest album care o să apară ( când oare?). Trupa impresionează mai ales pe cei care sunt destul de răbdători încât să nu-și piardă interesul după câteva minute în care totuși se schimbă de nenumărate ori, fiindcă dacă te lași în voia lor, atunci o să și intri în lumea lor. Îmi aduc aminte de primele dăți în care am dat de muzica lor, de albumele vechi, am zic că așa ceva nu există, un metal care atunci mi s-a părut unic. Și live, piesele sună brici, nu știu exact cum pot oamenii să le cânte așa de bine.
Greu după Arcturus să treci la a asculta o trupă nouă, fie ea chiar și Insomnium, care este complet diferită, un melodic death metal cu multe influențe doom, mai ales la început, pe albumele In the Halls of Awaiting din 2002 sau Since the Day It All Came Down din 2004, albume de pe care trupa nu mai cântă, din păcate, sau cel puțin eu nu știu să cânte. Mi-aș fi dorit să asist la un concert de la începuturile trupei, însă nu pot să spun că albumele de după nu sunt bune, din contră, trupa a devenit mai bună, mai impresionantă. Nu este prima dată când o văd live, dar din nefericire este cel mai slab concert al lor dintre cele trei pe care le-am văzut. Ceva nu s-a legat până la capăt, poate au fost mai obosiți, mai fără chef, dar piesele au sunat cuminte, fără acea doză de haos care să ne facă să o luam razna. Poate de aceea nici moshpit-urile nu au fost atât de mari. Dar aș fi nedrept să spun că a fost un concert rău, nu, din contră, dar nu pe cât de bine pot ei de obicei, mai ales pentru un headliner.
Seara s-a încheiat cu Thy Legion din Malta, trupă de black/death metal foarte supărată, cu doi vocaliști, care mai de care mai brutal. Sincer să fiu, nu am stat decât la jumătate din concert, nu a mai intrat muzica lor foarte energică și directă, după câteva trupe mai melodice. Nu mi-a displăcut, nici nu mi-au plăcut, mai degrabă am fost impresionat pozitiv de forța cu care cântau, fără să mă atingă neapărat. Oamenii sunt buni, asta e clar, știu ceea ce au de făcut și o fac cum trebuie, muzical, dar și vizual.
Desigur, a fost o trupă potrivită pentru un final de festival, unul care chiar mi-a adus multe bucurii, multe trupe excelente, întâlniri cu prieteni, mult merchandise și în general voie bună. Cei de la Final Step Productions
în colaborare cu clubul Quantic au făcut și anul acesta o treabă foarte bună!