...sau La stele te putei uita, dar la lumini ba.
Ideea de a face un concert în care să aduni nume mari, legendare, ale scenei metal internaționale, oameni care au scris istorie cu vocea, chitara, basul, tobele, prin atitudine, versuri, vestimentatie și mesaj, este una care nu avea cum sa nu facă valuri și cum să nu provoace interes. Când toți acesti oameni urcă pe scenă îți dai seama că va ieși un super show: Zakk Wylde (Black Label Society, ex-Ozzy Osbourne), Max Cavalera (Sepultura, Soulfly), Joey Belladona (Anthrax), Udo Dirkschneider (UDO, Accept), Rob Blasko Nicholson (Ozzy Osbourne), Brian Fair (Shadows Fall), Ross the Boss (Manowar), Jon Donais (Anthrax), Jasin Todd (ex-Shinedown), Matt Bachand (Shadows Fall), Aaron Rossi (Ministry, Pong), Jesse Billson (Heaven Below), Kobra Paige (Kobra and the Lotus). Din păcate, acum câteva zile Phil Anselmo (Pantera, Down), Cronos (Venom) și Nick Menza (Megadeth) au hotarât că nu vor mai participa la restul turneului, așadar visul multora de a-i vedea și pe ei nu s-a mai materializat. Viața e crudă, nu? În locul lui Nick Menza a venit Rhino, celebru pentru că rupe tobele în Manowar. Chiar și fără cei trei, aseara la Romexpo am avut parte de unul din acele showuri care îți rămân în minte multă vreme și te mai ajută și trupul să îți mai reamintești câteva zile după, fiindcă te doare gâtul, te dor tălpile și în creier încă îți mai sună un acord, o voce și îți mai rulează o imagine.
Cea mai buna descriere a unui astfel de eveniment este: un mini festival în care ai ocazia să vezi unii din cei mai buni artiști, care îți cântă atât piesele lor cât și ale altora și tu, ca fan, nu poți decât să te bucuri că ai avut ocazia să îi vezi și să-i asculți la preț de o trupă. Ceea ce e foarte bine, cu toții ne alegem cu ceva: ei cântă și fac ceea ce le place, noi ne simțim bine și avem șansa să auzim live piese pe care poate nu am putea să le auzim altfel. Muzicienii care au participat la acest megagroup, supergroup, mini festival, spuneți-i cum vreți, sunt aleși pe sprânceană și sunt dintre cei mai buni. Sper ca acest concept să rămână și peste ani și să mai vedem și alți muzicieni în turneu.
În deschiderea concertului au cântat cei de la Death Dealer, care e tot un supergroup, format în 2012, și care îi are în componență pe: Stu Marshall (Dungeon), Ross the Boss (Manowar, Steve Bolognese (Baptized in Blood), Mike Davis (Angel Rot, Ozzy Osbourne) și Sean Peck (Cage). Au cântat de pe primul lor album, War Master (2013) și au sunat chiar foarte bine. Ei cântă un power metal clasic, cu versuri despre vrăjitoare, ceremonii oculte și metal, dar își fac treaba mai mult decât bine. Nici nu mă așteptam la altceva, știind ce oameni sunt în această trupă. Recunosc totuși, când au intrat pe scenă am crezut pentru o clipă că vocalul, Sean Peck, este Rob Halford și m-am super bucurat, am crezut că e o surpriză, dar din păcate nu a fost, însă Peck are o voce bună și recitalul lor a fost o perfectă încălzire pentru ce a urmat mai apoi. Din setlist au făcut parte piese precum: Hammer Down, Never to Kneel și Curse of the Heretic. Au cântat și un cover Manowar. Ghiciți care.
Și apoi au început să apare stelele. Metal, evident. Conceptul a fost următorul: fiecare voce a intrat pe scenă, a cântat trei piese și a ieșit, apoi după ce au cântat toți, fiecare a revenit pentru încă una sau două piese. În acest timp s-au schimbat și instrumentiștii, dar trupa a rămas cam aceeași, cu mici variații, în funcție de cine era vocal. Puteai să te cam pierzi puțin, să nu mai știi cine cântă, însă nu asta a fost important, să știi exact cine e pe scenă mereu, la fiecare piesă, ci faptul că s-a cântat bine, că am avut în fața noastră oameni cu care am crescut, cu care nu te întâlnești în fiecare zi. Ar fi cam greu să spun câte ceva despre fiecare piesă/recital, ținând cont că s-a cântat aproape patru ore, însă o să vorbesc puțin despre artiști. Kobra Paige, despre care nu știam nimic, dar am aflat că este o tânără speranță, a dovedit că se poate cânta Fear of the Dark și cu voce feminină și abordarea ei a fost una specială. A mai cântat și Symphony of Destruction, dar parcă nu a mai avut aceeași forță. S-a descurcat mai bine pe propria ei piesă, Fifty Shades of Evil. Brian Fair este un om pe care voiam să-l văd pe scenă și cum n-a binevoit niciodată că vină cu Shadows Fall, dar m-am bucurat să îl văd cu Metal All Stars. Multă energie, voce bună, a încins bine atmosfera și a pregătit scena pentru UDO, nemuritorul și eternul badass, omul care ar putea rupe scena și în Iad sau în Rai. Din păcate, în seara acesta nu a fost total la înălțime, însă a dovedit că nu este degeaba o legendă când a cântat Balls to the Wall. Max Cavalera pare mereu pregătit pentru un răsboi de gherilă și chiar dacă vocea nu îl mai ține ca pe vremuri, este un profesionist absolut și a ridicat la propriu sala în picioare. Nici n-a intrat bine pe scenă că oamenii deja săreau și s-au organizat repejor și ad-hoc vreo două circle pituri de toată frumusețea. Refuse/Resist the passing of time. Joey Belladonna este omul pe care poți să te bazezi când e vorba de un dans bun pe scenă și de crearea unei atmosfere speciale. Vocea lui a schimbat percepția asupra thrash metalului și astă-seară a fost unul din motivele pentru care îmi place metalul.
Zakk Wylde nu s-a lăsat până n-a băgat un solo de 235897 de minute și a fost singurul care nu a mai avut nevoie de un alt chitarist pe scenă, doar de vechiul lui tovarăș de la Ozzy Osbourne, Rob Blasko Nicholson, la bass și de Aaron Rossi la tobe. Fără pălărie, dar cu poftă de cântat. Și ce poftă! Când i se pune chitara în mână nu se abține deloc și transformă sunetele în ceva mai mult decât simple sunete. Unora li se poate părea plictisitor, am văzut oameni plictisiți în timp ce cânta el, însă muzica lui nu este doar metal, este fuziune, jazz, clasic, rock și încă ceva. Când a cântat War Pigs am intrat într-o transă, m-a hipnotizat, a fost momentul serii pentru mine și pentru alții, sunt sigur. Aaron Rossi este omul care ar putea să bată în tobe în tranșee și oamenii ar înceta să mai tragă cu pușca doar pentru a-l auzi. Ross the Boss are dulceață în sunet. Jon Donais nu iese în evidență pe scenă, dar chitara lui da și încă cum! Lui Jasin Todd îi place să cânte, se vede că îi place, e probabil lucrul care îl face cel mai fericit. Matt Bachand e în stare să cânte și dacă nu e nimeni în fața lui, el părea mult mai interesat de ce face el decât de ce fac ceilalți și nu o zic în sens rău, pentru că omul știe să cânte și mă mir că nu e și mai cunoscut de atât. Jesse Billson și-a făcut treaba, e un tânăr cu potențial. Rhino e bun mai ales pe piesele Manowar, dar e de încredere când e vorba de bătut în tobe. Sper că n-am uitat pe nimeni.
În încheiere vreau să ofer, în glumă, bineînțeles, câteva premii:
- premiul pentru cel mai plictisit vocal pe melodiile altora: UDO
- premiul pentru cea mai frumoasă femeie din Metal All Stars: Kobra Paige
- premiul pentru cei mai strâmți pantaloni: Zakk Wylde
- premiul pentru cel mai bun dans al ploii: Joey Belladonna
- premiul pentru cele mai groase brațe: de Aaron Rossi
- premiul pentru cel mai înjurat om al serii: Phil Anselmo
- premiul pentru cele mai proaste lumini: cei care s-au ocupat de lumini
Ca o concluzie, aseara a fost magie și oricum ai da-o, metalul are puterea de a scoate ce e mai bun din oameni. Și ce e mai rău, dar nu a fost cazul aseară.
Din setlist au facut parte piese precum:
Fear Of The Dark
Fifty Shades Of Evil
What Drives
Metal Heart
Balls to the Wall
Refuse/Resist
Primitive
Eye For An eye
TNT
Into The Void
Fairies
Stillborn
Roots Bloody Roots
Symphony Of Destruction
Warpigs