Cronici / Galerii foto / Interviuri

Cronica Dark Bombastic Evening 2nd Edition

Autor: Alex, 15 Decembrie 2010

Cu o lista impresionanta de trupe asemanatoare doar prin excentricitatea stilurilor abordate, intinse de-a lungul a doua zile, 10 si 11 decembrie 2010, a doua venire a Dark Bombastic Evening se anunta a fi un eveniment ce nu poate fi ratat.



Ziua I
(Galerie foto Dark Bombastic Evening 2nd Edition ziua I)

Prima seara a inceput cu Desiderii Marginis, proiectul solo al lui Johan Levin. Daca nu stiam cum arata chipul omului, as fi jurat ca a urcat pe scena doar sa monteze niscaiva cabluri. Simplu si modest, a salutat scurt si s-a pus imediat pe treaba.
Muzica rece si sumbra, un ambient/industrial alaturi de care a rulat o proiectie a filmului Metropolis (Fritz Lang, 1927), a incercat sa induca o atmosfera pe masura, insa a reusit doar partial. Partial pentru ca spectacolul vizual a fost alcatuit numai din film, trantit pe un perete intr-un colt, peste care mai cadeau si luminile reflectoarelor. Pe restul scenei nu se intampla absolut nimic, iar Johan se juca linistit cu sunetele. Iar aste sunete puteau fi punctul forte al deschiderii, daca nu erau un simplu acompaniament pentru pelicula, care a captat atentia publicului pe masura ce se apropria punctul culminant. Si chiar atunci cand a devenit interesant...
Sfarsit. Al recitalului. Filmul se derula in continuare, intrerupand orice legatura cu muzica. Dupa ce publicul se dezmeticeste ('Gata? Asta e tot?') urmeaza aplauzele pentru Johan, care multumeste si paraseste scena.

Nu am fost prea incantat de aceasta deschidere. Dark a fost, dar bombastic in nici un caz. Insa nici nu cred ca un singur om putea face mai mult, dat fiind si tipul de muzica abordat, complet electronic.

Dupa pauza de rigoare, pe scena au urcat grecii de la Dirty Granny Tales, trupa a carei descriere m-a intrigat cel mai tare.

Primul lucru care m-a uimit a fost vocea lui Mouldbreath, care instantaneu m-a dus cu gandul la Martyn Jacques (The Tiger Lillies). Muzica, un amestec de genuri care de care mai traznite, trecute prin filtrul acustic, este legata de un fir narativ bine pus la punct si in scena prin costumele geniale, papusile animate si sincronizarea impecabila a interpretarilor.
Concertul Dirty Granny Tales s-a transformat intr-o adevarata imbinare a artelor din momentul in care papusa Didi si-a facut aparitia pe scena, iar Warm Eaten Vagus i s-a alaturat pentru a oferi prima parte din cel mai bun spectacol din cate mi-a fost dat sa vad... ever. Muzica, teatru, dans, coregrafii, acrobatii, imbinate atat de armonios incat toate simturile imi ziceau ca sunt acolo, in lumea lor, alaturi de personaje, urmarind desfasurarea evenimentelor... traiam un vis atat de frumos, grotesc, mirific, din care nu mai voiam sa ma trezesc.
Iar ce am trait atunci, n-am sa uit niciodata. Fiecare membru al trupei a participat la spectacolul teatral, parasind instrumentele si lasandu-si trupurile in voia personajelor pe care le interpretau. Nici ropotele de aplauze dupa fiecare piesa, alaturi de ranjetul nebun al lui Mouldbreath, si chiar nici sfarsitul spectacolului nu au reusit sa ma trezeasca (poate si pentru ca, in aplauzele si uralele multimii, cei care au facut plecaciuni au fost tot personajele, nu doar persoanele din spatele acestora). Abia dupa cateva minute bune am revenit cu picioarele pe pamant, si imediat m-am dus la standul de merchandise si am cumparat albumul (care contine si un dvd cu inregistrarea unui spectacol - Gogu (adica eu) vi-l recomanda).

Apoi au urmat Irfan, cealalta mare asteptare a serii. Bulgarii au oferit o ora de neofolk, cu puternice influente orientale, cantat la diverse instrumente care de care mai exotice, si cu un sintetizator/banda/ce-o fi fost pe fundal. Muzica a fost superba, reusind sa amestece frumos atmosfera de poveste a folclorului zonei geografice din care s-a inspirat cu elemente moderne. Rezultatul este un echilibru intre nou si vechi, real si fantastic, aproape si departe.
Toate bune si frumoase, dar Irfan, din pacate, sunt o trupa timida, fapt care nu da bine la o prestatie live. Altfel nu imi explic de ce inainte de fiecare melodie se chinuiau sa descrie verbal ceea ce avea sa urmeze, cu niscaiva balbaieli pe alocuri, rupand complet firul atmosferii. Recitalul lor putea avea un impact mult mai mare daca nu erau aceste pauze inutile.
Chiar si asa, Irfan au fost pe masura asteptarilor, lucru dovedit si de multimile de aplauze venite din partea publicului, care rivalizau in intensitate cu cele de la Dirty Granny Tales.

Seara a fost incheiata de Simone Salvatori, care a interpretat la voce si chitara cateva piese Spiritual Front. Mi-a placut ce am auzit, desi lumea din jur imi spunea ca piesele interpretate solo sunt mult sub varianta cu toata trupa. E drept, nu a sunat deloc a neofolk, suicide pop, sau macar dark. Fara a lua in considerare versurile, pareau melodii de cantat in jurul unui foc de tabara sau in spatele unei dube la drum lung. Dar a fost un final binevenit, consider eu, linistit, care ne-a readus in lumea noastra. Simone a fost foarte comunicativ, glumet, relaxat si prietenos; chiar a lasat impresia ca recunoaste multe din figurile prezente in public, iar aplauzele calduroase au demonstrat ca si publicul il recunoaste.



Ziua II
(Galerie foto Dark Bombastic Evening 2nd Edition ziua II)

...a inceput cu recitalul celor de la Seventh Harmonic. Un trio ciudatel feminin, folosind vioara, bassul si percutia, ajutate si de banda, britanicele ne-au incantat cu muzica lor neoclasica, dar care nu s-a evidentiat cu nimic in afara de faptul ca pe la a treia melodie, Caroline Jago a inceput sa cante la bass folosind un arcus. N-am mai vazut niciodata asa ceva, dar a sunat foarte bine, ba chiar m-a convins sa incerc asta acasa.

Au urmat Arcana, alta trupa mult asteptata. Aflam ca, din pacate, Ann-Mari si-a pierdut vocea si nu poate canta. Cecilia a suplinit cat a putut, si, chiar si cu o voce in minus, Arcana au sunat foarte bine. Alaturi de ei l-am vazut si pe Johan Levin, imbracat in acelasi alb sclipitor ca si restul formatiei, dand o mana de ajutor cu percutia sau cu instrumentele de suflat. Ba chiar si Caroline si Lesley de la Seventh Harmonic li s-au alaturat pentru vreo doua piese. Rezultatul final a fost o prestatie de zile mari, artistii fiind profund implicati in opera lor, dar deschisi si comunicativi cu publicul. Spre final aflam ca acest concert a fost si ultimul al trupei. Motivele nu sunt clare, dar emotia cu care publicul i-a incurajat prin aplauze, precum si privirea induiosata a lui Peter au creat un moment tulburator; parca nu mai exista nici o bariera intre public si artisti, parca eram o mare familie privind pentru ultima data in ochi membrii pe care nu ii vom mai vedea inca o data.
Dupa aceea au cantat si ultima piesa, iar modul in care au parasit scena a mentinut acel sentiment. Multumind publicului, membrii formatiei s-au imbratisat, in aplauzele zgomotoase ale publicului.

In pauza ce a urmat, am vazut o inregistrare cu Tony Wakeford (Sol Invictus), care isi cerea scuze ca nu a putut participa la eveniment, datorita unor probleme de sanatate. Organizatorii au oferit apoi cateva minute de Sol Invictus, spre bucuria fanilor stransi in fata scenei pentru aceasta trupa.

In momentul in care Ataraxia au urcat pe scena, lumea deja se adunase in fata, asteptandu-i pe italieni cu sufletul la gura. Acestia promisesera un spectacol structurat in doua parti: prima - ethereal/neofolk in stilul specific Ataraxia, iar a doua - dark cabaret, printr-o trecere prin albumul Paris Spleen.
Prima parte a compus o atmosfera mistica si misterioasa, prin vocea atipica, dar frumoasa a solistei, Francesca, instrumentatia calma si odihnitoare, completata de sunetul apelor curgand si al vegetatiei fosnind, ciripituri, zumzete etc; Iar cand alaturi de toate astea mai si vezi si stativul invaluit in ramuri si frunze, si pe Francesca, invaluita intr-o capa druidica si cu parul lung invelind amuleta de la gat, plimbandu-se pe langa el, nu ai cum sa nu te lasi purtat de val sa patrunzi in lumea uitata, sacra ce este Ataraxia.
Dupa o pauza in care decorul si costumatia s-au schimbat, iar trupei s-a alaturat un clovn (care, prin prezenta scenica uimitoare, a fost punctul de atractie principal al recitalului Ataraxia), a inceput spectacolul din Paris Spleen, magnific prin modul in care a recreat atmosfera unui balci din Franta secolului XIX. Scenariul teatral jucat magistral, momentele de haz, nebunie, depresie, prin care ne-au trecut au fost deliciul serii. Am savurat fiecare clipa din aceasta superba prestatie, in perfecta sincronizare cu muzica.

Naevus trebuia sa fie trupa care sa incheie ultima seara de DBE2, dar trupa s-a desfiintat la scurt timp dupa ce au fost trecuti pe afisul evenimentului. Asa ca in acea seara a fost prezent doar Lloyd James. Ei bine, recitalul sau a fost de-a dreptul jalnic. Piesele au fost interpretate doar la chitara si voce; au fost monotone, de numarai acordurile folosite intr-o piesa pe jumatate din degetele de la o mana; un singur ritm constant pe toata piesa, backing vocals care nu s-au auzit (ori urechile mele nu mai voiau sa auda asa ceva), bucati lungi (dar luuungi, adica minute intregi) din piesa in care era cantat acelasi ritm pe fix aceeasi nota, fara voce; toate astea m-au exasperat.
Apreciez totusi ca organizatorii l-au lasat la final, cand mare parte din public deja parasise locul. Nu stiu cum m-as fi simtit apoi daca l-as fi auzit inainte de Arcana sau Ataraxia, chiar si de Seventh Harmonic.

Insa finalul, chiar si asa nefericit cum a fost, nu a putut sterge puternicele impresii din urma spectacolelor Irfan, Arcana, dar mai ales Ataraxia si Dirty Granny Tales. Un eveniment care si-a meritat toti banii, DBE2 a incheiat seria serilor speciale organizate de DonisArt pe 2010.
Si ca tot veni vorba de organizatori, trebuie sa precizez ca au facut o treaba de minune. Muzica extraordinara si organizarea fara cusur a evenimentelor, pe tot parcursul anului, ii recomanda ca una din cele mai bune echipe din Romania, poate chiar cea mai buna, in ceea ce priveste organizarea concertelor. Felicitari!

Vezi galeria foto a evenimentului la