Nu puteam sa lipsesc de la acest regal sustinut de Steve Vai la Bucuresti. Pentru mine a fost prima data cand l-am vazut concertand si cu siguranta nu si ultima. Cred ca sunt putini artisti care pot umple acum Sala Polivalenta din Bucuresti si Steve Vai a demonstrat cu siguranta ca este unul dintre ei.
Am intrat repede la concert, m-a uimit faptul ca nu m-a controlat nimeni la intrare asa ca daca aveam inspiratia sa imi iau aparatul foto acum vedeati si niste poze de la eveniment. A fost ciudat sa stau pe scaun la un concert, nu mi s-a mai intamplat asta de foarte multa vreme. Plus ca randurile nu erau numerotate (cel putin in fata) asa ca trebuia sa te ia cineva in grija si sa te duca la locul tau.
Continuand seria ciudateniilor, a existat si o prezentatoare a spectacolului. Genul ala de prezentatoare de la TVR, complet pe dinafara si care in afara de iritare nu trezeste nici un sentiment.
De trupele din deschidere m-am gandit ceva vreme daca sa scriu pentru ca in opinia mea, nu aveau ce cauta la acest concert. Proconsul nu mi-au placut niciodata cu toate ca Bodo chiar are o voce buna. Am admirat ca si-au facut treaba destul de bine, s-a vazut ca s-au pregatit pentru acest concert.
Daca la Proconsul mai aplauda cate cineva, la George Baicea Band a fost sec. Probabil ca daca eram muzician as fi putut sa admir tehnica lui de a canta dar pe mine m-a plictisit teribil. Bine macar c-a fost scurt.
Au urmat Magnetofono din Italia la care desi nici ei nu sunt my cup of tea, mi-a placut cum a sunat contrabasul si pianul. Plus ca s-a vazut ca s-au chinuit sa anime publicul si pe alocuri le-a si iesit.
In jurul orei 21:15 pe scena si-a facut aparitia Evolution Tempo Orchestra dirijata de George Natsis. Alaturi de ei au fost si cativa muzicieni romani de exceptie dintre care ii amintesc pe Adi Ciuplea la bass si Fernando Draganici la clape. Dupa o scurta piesa introductiva cantata de orchestra, pe scena si-a facut aparitia guitar God-ul Steve Vai! A inceput cu un dialog cu orchestra la care tot publicul era fermecat (ma uitam in jur si parca toti erau vrajiti de sunetele chitarii lui Steve). Incepuse magia in Sala Polivalenta si m-am lasat si eu dusa de val, Steve putea sa cante orice pentru ca oricum ar fi avut tot publicul la picioare. A fost jovial pe scena si m-a miscat cand a vorbit despre John Lennon (pe 8 decembrie 2010 s-au facut 30 de ani de la disparitia lui).
Orchestra a fost la inaltimea evenimentului, atat partea de instumente cu coarde cat si cei cu instrumente de suflat. Chitara a fost tot timpul in centrul atentiei (asa cum era normal) si a sunat divin.
Timpul a zburat efectiv, eu nu stiu cand a trecut mai bine de o ora si jumatate. Pacat de problema cu chitara de la "For the love of God" dar situatia a fost gestionata excelent atat de artist cat si de public. Se vede ca Steve face totul dintr-o pasiune uriasa pentru muzica, se simte chestia asta prin tot ceea ce canta, ce spune si cum gesticuleaza.
Steve a venit de doua ori la bis, a multumit publicului de nenumarate ori pentru caldura cu care l-a primit, le-a multumit si celor din orchestra pentru privilegiul de a canta cu ei (desi cu siguranta, sentimentul era reciproc!).
Momentul meu preferat din spectacol a fost piesa "The crying machine" cand in afara de chitara manuita de Steve ca nimeni altul, bassul a sunat absolut bestial. Aproape mi-au dat lacrimile la piesa asta si nu patesc prea des treaba asta.
Singurul regret legat de concertul lui Steve Vai este ca a fost prea scurt. As fi putut sa stau ore intregi sa il ascult si sa il admir.
Cu siguranta o experienta inedita, pe care orice iubitor al muzicii (ce asculta rock sau nu in mod uzual) a apreciat-o. A fost o intalnire cu un muzician de exceptie, unul dintre acei extraterestri pe care odata ce ii asculti live ii porti vesnic in suflet.
Hai cu rocku'!
